Magic winter love (drumeție din ianuarie 2020)

Cabana Mălăiești 

   După un an de lălăială în care hălăduielile au fost cam pe sponci, am hotărât ca anul 2020 să fie altfel. Mi l-am dorit mai bogat în drumeții, mai divers și cu premiere. Dar pentru că este greu să faci ce nu ai mai făcut, am început cu ceea ce îmi place mai mult și mai mult și anume cu o drumeție la Mălăiești.

   M-am tot lăudat că Mălăieștiul este locul meu de suflet din Bucegi. Din păcate se pare că va rămâne singurul deoarece pe acest munte sunt mai multe cabane închise, într-o așteptare a nu-știu-cui și a nu-știu-ce. Din fericire, cu toată aglomerația de week-end, rămâne încă un loc minunat. Nu îl văd îngropat în comercial și nici nu cred că va avea soarta Vămii Vechi, așa cum au spus niște voci pesimiste. Trebuie doar să înnoptezi acolo și să ai răbdare ca valul turiștilor de o zi să treacă și să rămână cine trebuie.

Cabana Mălăiești

   Am plecat în drumeția de două zile sâmbătă dimineață, din Râșnov (premieră!), lăsând mașina undeva după ultima limbă de asfalt. Am aflat apoi că puteam să mai mergem motorizați vreo 2 km, dar până la urmă scopul este să faci mișcare în aer liber cât mai mult cu putință. Trebuie să recunosc că acest drum a fost mai puțin plăcut la întoarcere pentru că a trebuit să ne strecurăm printre mașinile celor mai puțin vrednici decât noi. Ieși de pe drum, oprește-te, inspiră poluare, chestii de acest gen, cam deranjante.

Cabana Mălăiești

   Valea Ghimbavului, în partea ei superioară, este formată dintr-o mulțime de văi ca niște capilare ce coboară din Bucegi. Lăsăm pe dreapta Velicanu și Țigănești și continuăm pe drumul forestier. După puțin timp (și după o zonă de exploatare forestieră) Glăjeria se duce liniștită pe stânga spre potecile ce urcă la Diham. O vom folosi la întoarcere pentru a schimba puțin traseul. Noi continuăm pe Valea Mălăiești până la capătul civilizației și începutul potecii de picior. Început care este promițător: un podeț, un pârâu și o pantă lină de încălzire.

Intrarea în traseu

   Deși traseul din Râșnov este un clasic pentru Mălăiești, recunosc că niciodată nu am urcat pe această variantă. Fără a avea vreo explicație. Mălăieștiul perfect pentru mine înseamnă Take Ionescu, ieșit acum din calcule pe motiv de iarnă.

   Ca să fac o paranteză, iarna aceasta nu prea este iarnă, cel puțin deocamdată. Nu cred că am văzut mai puțină zăpadă pe munte.

   Ok, poteca prietenoasă ne duce repede până la intersecția de trasee (cruce albastră urcând din stânga, din Glăjerie). De aici începem să ne agităm puțin, urmând banda albastră. Panta este mai accentuată, dar este aceeași pantă pe care ar fi trebuit să o urcăm și dacă veneam din Diham. Gâfâiala ține până la Surpătură (eu îi spuneam Belvedere). 

La Surpătură

  De aici începe frumusețea traversărilor de poieni ce alternează cu poteca îngustă și cu câteva urcușuri. 

Zăpada este puțin înghețată, grupurile au început deja să coboare (deh, mai harnici): drumeți mari și mici, căței, o cohortă de Oxigen.  

   Urcăm morena frontală a văii și cabana ne apare în față. Este soare și un aer plăcut.

   Ultima mea ascensiune de iarnă la Mălăiești a fost într-o altă eră. Acum o viață în urmă, petreceam aici un Crăciun minunat. Îmi aduc aminte că am experimentat spălatul pe dinți cu zăpadă și bulgăritul până la epuizare. Și tot atunci mi-am zdrăngănit genunchiul drept, izbindu-l de o piatră, începând prietenia cu genunchiera.

Padina Crucii

   Lăsând amintirile de acum 25 de ani la o parte, ne odihnim puțin și pornim într-o altă premieră (!). De fapt sunt două(!!). Urcăm Padina Crucii în condiții de iarnă (modestă, ce-i drept) și ne întoarcem la frontală. Încercarea cu Padina o mai făcusem, tot în timpuri imemoriale, dar stratul de zăpadă era mult mai consistent și am renunțat la aventură. 

   Povestea cu frontala a fost consecința unei speranțe. Am sperat că va fi senin și că de lângă cruce vom putea avea o priveliște de vis. Nu a fost să fie, dar am reușit să ajungem acolo și să petrecem clipe frumoase împreună. 

   Și, cel mai important, am reușit să ne întoarcem în siguranță la cabană deși, recunosc, mi-ar fi fost de mare folos încă 10 cm de picioare. 

   Probabil că atunci când ești cu sufletul frumos și plin ți se întâmplă lucruri magice. Că toate apar cu un motiv și că lumea este a naibii de mică, știam. Dar că rotițele se învârtesc, suprapunându-se peste un sfert de secol, că doi oameni care nu s-au mai văzut de atunci pot ajunge acum în același timp și în același loc … este epic. Îi mulțumesc tovarășului de potecă de atunci pentru că m-a recunoscut (shame on me că nu am fost în stare de același lucru).   

Valea Mălăiești

   Magia a fost deplină la Mălăiești. A fost o seară clasică pe munte. De pe la ora 8 seara a început cântarea. Melodii și versuri pe care nu credeam că le mai am prin sertărașele creierului, au ieșit la iveală. 

   S-a cântat mult și am cântat toți. Am cântat până la miezul nopții când doar planurile făcute pentru ziua următoare ne-au trimis la culcare.

   Dacă sâmbătă a fost cocoț pe Padină, duminică am făcut o plimbare spre hornuri. 

Hornurile (cel Mare in dreapta, cu traseul de iarnă)

   

   Nu am urcat decât primul prag pe o vreme ideală pentru creastă. Zăpadă destul de puțină, bună pentru mers, soare cât toată valea și oameni frumoși lângă. Vraja a ținut cam o oră apoi am revenit cu picioarele pe pământul potecii care ne ducea acasă.

 

Postăvaru

       

   

     

     Am început anul cu o erupție de energie pozitivă, cu emoție și cu bucurie, cu recunoștință și împlinire și cu o poveste bună de spus seara la cabană, între două cântece.

    Dacă anul acesta se vrea a fi într-un fel, atunci va fi  💥  MAGIE  💥

(nu ratați filmulețul de mai jos, este o istorie a drumețiilor mele la Mălăiești)

    

Un traseu tricolor (drumeție din aprilie 2018)

 A venit primăvara. Ce frumos! Potecile se dezgheaţă, floricelele apar, ziua se lungeşte şi ai tot mai mult chef de drumeţii. Ce te faci însă cu piscurile si văile încă pline de zăpadă? De jos, la 15 grade, seamănă foarte mult cu o îngheţată pe care iţi vine să o mănânci cu poftă. Dar oricât de multă poftă ai avea, îngheţata asta este cam instabilă în această perioadă, soarele încălzind straturile de zăpadă şi facând din mersul pe abrupt un fel de loterie.

   Întodeauna există o alternativă. Dacă ştii să cauţi nu trebuie să aştepţi vara pentru puţină acţiune. Pentru trasee recomandate primăvara trebuie doar să priveşti mai jos. Puţin mai jos.

 Plecând de la Buşteni spre celebra Urlătoare baţi la pas, practic, un bulevard al amatorilor de “niţică” mişcare de week-end, al celor care merg “la” şi nu “pe” munte. Oricât de multe aspecte negative ar putea avea (aglomeraţie, gunoaie lăsate de plimbăreţi) , acest traseu beneficiază şi de bile albe: nu este solicitant şi lung, este accesibil tot timpul anului şi, alegând coborârea spre Poiana Ţapului, poate fi parcurs într-un frumos circuit. 

  Ca o paranteză, este frumos în orice anotimp, chiar şi iarna dupa cum puteţi vedea aici.

  Până în dreptul telecabinei se merge orăşeneşte, pe asfalt. De aici urmăm un drum forestier care se schimbă în potecă bine conturată. Mergem pe punct roşu, însoţiţi de crucea albastră care urcă pe Schiel până la Cantonul Jepi. 

Spre Cascada Urlătoarea

  În punctul La Vinclu traseele se despart, urmând a continua pe curbă de nivel până la cascadă. Pe ultima porţiune se coboară uşor.

  Loc de selfie-uri cu vechime, Urlătoarea poate fi excepţional de frumoasă într-o dimineaţă de primavară. Debitul apei mărit de topirea zăpezii  şi ora matinală sunt cheia unei drumeţii de succes.

Cascada Urlătoarea

  Mai puţin cunoscut, traseul ce coboară pe Valea Urlătorilor până în Poiana Ţapului, marcat cu punct albastru, reprezintă o variantă pitorească de continuare a drumeţei. Traseul este uşor, în coborâre prin pădure, până la limita Parcului Naţional. Din păcate, accesibilitatea l-a transformat în ladă de gunoi. Cu vreo trei ani în urmă, parcurgându-l în sens invers, am strâns vreo doi saci de plastice şi tăblăraie ale celor ce nu au avut puterea educaţională de a transporta o doză goală după ce au cărat-o plină. 

  Acum colecţia a fost mult mai bogată. Atât de bogată încât ne-a depăşit toate aşteptările, pe la jumătatea drumului  reuşind să umplem toţi sacii disponibili. Cu dozele în băţ, cu ajutorul altor drumeţi am reuşit să coborâm resturile din pădure. În lipsa unor containere speciale, singura posibilitate de depozitare a fost lângă un coş de gunoi din oraş. Din păcate, nu cel de lângă primărie.

Spre Cascada Urlătoarea

  Această primă jumătate de drumeţie se poate face în orice anotimp şi este recomandata inclusiv persoanelor cu copii, fie mai mari, fie mai mici. Tânărul nostru însoţitor, de doar 8 luni, a fost încântat de ziua petrecută în aer curat.

  Pentru a parcurge traseul tricolor mai aveam nevoie de un punct. Cel galben.

  Cu ceva vreme în urmă, traseul ce leagă Poiana Ţapului de Stâna Regală a fost remarcat şi a început să fie cunoscut de turişti. Pornind din Poiana Ţapului trebuie să ajungem pe Valea Babei, intrarea pe potecă făcându-se în capătul străzii Mihai Bravu, plecând domol în stânga prin pădure Dupa intersecţia cu Valea Pietrei Arse, punctul galben ne duce în urcuş susţinut până în Poiana Stânii. 

 Spre Stâna Regală

  Diferenţa de nivel este destul de solicitantă. Poteca însă este de vis. Se strecoară prin pădure printre flori de sezon şi străbate lanuri de leurdă. Nu am văzut niciodată atât verde! Este o zonă liniştită, vizitată de turişti, dar nu în exces şi de aceea, curată. Dacă vreţi, este un fel de potecă a cunoscătorilor.

  În Poiana Stânii era, surprinzător, linişte. E drept că probabil valul de vizitatori plecase. Uite încă un pont: în zonele accesibile este bine să fii matinal sau întârziat. Din păcate brânduşele erau uşor trecute, ca şi ghioceii, însă pentru o poză tot am mai găsit.

  Ne-am relaxat puţin sub soarele blând, cu ochii la piscurile Bucegilor. La plecare am vizitat Stânca Franz Josef, un must have al zonei.

Panoramă de la Stânca Franz Josef 

  Coborârea am făcut-o pe poteca regală, dublând culoarea albastră a traseului, de data aceasta cu o bandă, ajungând în Sinaia în pas lejer.

   Ştim cu toţii ca vârfurile şi înălţimile sunt cele care ne atrag. La fiecare ieşire dorim să cucerim ceva, să ajungem cât mai sus, să privim totul din regatul norilor. Câteodată, de nevoie sau de curiozitate, ne coborâm, din punct de vedere al atitudinii, ambiţiile. Cucerim păduri cu lanuri de leurdă, ajungem în locuri cunoscute în momente deosebite care le preschimbă în locuri speciale, facem popas în regatul liniştii şi devenim puţin mai bogaţi acolo unde contează.

  * Puteţi găsi prezentarea mai puţin poetică a detaliilor tehnice aici.

Râșnov între K și HS plus puțină drumeție

Welcome to Râșnov!

   Nu știu cum s-au așezat astrele, dar la un an de la scotoceala făcută pe la poale de Postăvaru, am ajuns din nou să vizităm Bisericuța Păgânilor, Peștera Râșnoavei și Piatra Scrisă, cele trei comori de neratat de niciun drumeț.

   Pentru a nu plictisi cu amănunte noi despre locuri vechi, spun doar că am urmat în proporție de 85% același traseu, cu ușoare variațiuni : urcare din Valea Cetății pe marcaj cruce albastră până în Poiana Sub Padină, bandă albastră până în apropierea Pietrei Scrise (înainte se continuă traseul albastru până în Poiana Brașov) apoi în dreapta pe traseul triunghi galben ce leagă această intersecție de Peștera Râșnoavei, via Bisericuța Păgânilor.

Bisericuța Păgânilor

   Vreme perfectă, zăpadă puțină, ceva mai prezentă de la Peștera Râșnoavei. Ca variantă de urcare de la peșteră până la Piatra Scrisă mi s-a părut a fi mai accesibilă. Ceva activitate în pădure, am deranjat câteva căprioare.

   Nu puteam rata pauza de frumusețe de la punctul de belvedere. Soare, dar nu foarte senin. Am zărit Postăvaru pentru câteva momente. 

Postăvaru-cabană și vârf-de pe Piatra Scrisă 

     Poze, multe poze și apoi trecem să salutăm Bisericuța. Ne intersectăm cu un alt drumeț, din păcate singurul pe care l-am zărit toată ziua. Este un traseu extraordinar de frumos care ar merita mai multă atenție.

Peștera Râșnoavei

   Ne întoarcem la Peștera Râșnoavei și facem obligatoriile fotografii cu stalacmitele de gheață. Sunt fascinante!

   Coborâm apoi în Poiana Sub Padină și decidem că este momentul unei premiere. Nu ne întoarcem pe același traseu pe care am venit ci alegem coborârea directă spre Râșnov, pe Valea Popii. Poteca cu bandă albastră este bine marcată, clară și ușor de străbătut în ciuda unor brazi căzuți (plus alții tăiați, curățați și târâți prin pădure din care rămăseseră doar cetinile). 

 Ieșind din Poiana Sub Padină 

    Zăpada este din ce în ce mai moale însă găsim și zone cu gheață pe care le traversăm cu atenție. Se coboară constant, nu abrupt, cu valea pe mâna dreaptă până în drumul forestier. 

Valea Popii

    La capătul acestuia, cam la 1 km, începe civilizația : Str. Romulus Cristoloveanu, Râșnov. În capătul străzii, la intersecția cu Str. IL Caragiale găsim stâlpul cu marcajul turistic. Da, traseul pe aici este ceva mai scurt. Până în Poiana Brașov se fac 2 ore și jumătate, din Valea Cetății cu cel puțin o oră în plus.

   În principiu, traseul nostru a însemnat un ocol al Dealului Schleif (sau Curmătura Sașilor), cel care are locul privilegiat de vizavi de cetate. Platoul din vârful dealului a fost un punct strategic, a cărui importanță a fost înțeleasă pe deplin după asediul făcut de Gabriel Bathory (principe al Transilvaniei) asupra cetății pe care a cucerit-o în 1612. Acesta și-a amplasat tunurile pe Schleif și de acolo a lovit eficient cetatea. Deși zidurile au rezistat fără stricăciuni foarte mari, inamicii au blocat accesul apărătorilor la izvorul secret al cetății și capitularea nu a întârziat. Aceasta este singura dată când cetatea a fost cucerită, anterioarele atacuri turcești din prima jumătate a secolului al XV-lea fiind respinse de locuitorii din Râșnov, Ghimbav și Cristian. 

Bisericuța Păgânilor

    Cetatea Râșnov s-a întors în posesia comunității săsești un an mai târziu când aceștia i-au plătit lui Gabriel Bathory 3.000 de florini răscumpărare. După aceea în cetate s-a săpat o fântână (celebra fântână săpată de prizonierii turci, legendă întâlnită la toate cetățile medievale românești). În plus, Dealul Schleif a fost amenajat pentru patrulare, apoi promenadă, loc de joacă pentru copii și loc de întâlnire cu ocazia diverselor evenimente.  

Valea Popii

     Întâmplător sau nu Valea Popii se termină lângă Biserica Veche Sfântul Nicolae, monument istoric. Este cea mai veche biserică ortodoxă din sud- estul Transilvaniei. În secolul al XIII-lea a fost ridicat altarul și nava mică, fiind refăcută, alungită și lărgită în 1384, considerat an de naștere al lăcașului.

 Biserica Veche Sfântul Nicolae

   De aproape șase ani Râșnovul are un nou element distinctiv. Este vorba de complexul olimpic de sărituri cu schiurile de pe Valea Cărbunării. Ridicat de Primăria Râșnov (70%) în parteneriat cu OMV(30%), investiția de 13 milioane de euro s-a concretizat în patru trambuline cu punctul de construcție de 15, 35, 64 și 90 m. În lipsa unei trambuline mari (120 m) până acum în Râșnov s-au desfășurat etape ale campionatului mondial feminin sau de junior.

   Pentru că săriturile cu schiurile sunt pe lista mea cu sporturi preferate, vreau să va plictisesc cu câteva detalii.

    Trambulinele sunt împărțite în 4 categorii, în funcție de dimensiune (HS) și punctul de construcție (K) : mici (K ≤ 45 m și HS ≤ 50 m), medii (K  ≤ 76, HS ≤ 84), normale (K ≤ 99, HS ≤ 109), mari (K ≤ 169, HS ≤ 184). La acestea se adaugă cele pentru zbor cu schiurile (K > 170, HS > 185) care fac parte dintr-o categorie specială și pe care le numeri pe degete de la o mână : câte una în Austria, Cehia, Germania, Norvegia și Slovenia. Evident, cu cât este mai mare o trambulină, cu atât săritura unui sportiv este mai impresionantă.

(sursa Wikipedia)

   Fiecare evoluție a sportivilor are patru faze : coborârea (alunecarea pe masa trambulinei), desprinderea, zborul și aterizarea.

    Pentru că cea mai impresioananta fază este cea a zborului să va plictisesc cu câteva date istorice despre el. 

   Săriturile cu schiurile au apărut, cum altfel, într-o țară nordică și anume Norvegia. În 1860 Sondre Norheim a sărit cu schiurile (fără bețe) peste o piatră, zborul lui având 30 m. În 1879 s-a organizat primul concurs iar în 1924 acest sport a intrat în rândul disciplinelor olimpice încă de la prima ediție a Jocurilor (la Chamonix).

    De-a lungul vremii au existat diferite tehnici de zbor. Până în 1950 s-a folosit tehnica Kongsberger care presupunea o săritură cu schiurile paralele ținând brațele deasupra schiurilor. 

Tehnica Kongsberger (sursa Wikipedia)

  Căutându-se o linie mai aerodinamică a apărut tehnica Windisch în care brațele erau poziționate înapoi. 

Tehnica Windisch (sursa Wikipedia)

   Cel mai folosit stil (din 1950 până în 1990) a fost stilul paralel. Schiurile erau paralele, brațele ținute pe lângă corp, sportivul ținându-și corpul ceva mai aplecat în față.

Stilul paralel (sursa Wikipedia)

   Modernismul s-a instalat în 1990 odată cu V-style (sau V-ul Boklöv) și este ceea ce cunoaștem noi astăzi. Schiurile au vârfurile depărtate, sportivii își apleacă mult corpul în față, brațele sunt trase ușor înapoi. Tehnica a fost inventată în timpul antrenamentelor de un săritor polonez (Mirosław Graf). Ceea ce este de apreciat este încăpățânarea cu care săritorii au insistat pentru acceptarea acestui stil în întrecerile oficiale, fiind necesar un deceniu pentru aceasta. Inițial depunctați pentru adoptarea lui, zburătorii moderni au reușit să convingă prin lungimea săriturilor că nouă tehnică oferă performanțe superioare.

V-style (sursa Wikipedia)

   Și pentru că întodeauna există și un „next output”, avem și un stil nou-nouț. Din 2017 se zboară în H-style, un fel de V cu schiurile paralele. Rămâne de văzut cât plus de eficiență va aduce.

H-style (sursa Wikipedia)

   Ca stilul să fie perfect, aterizarea trebuie făcută cu „telemark”, un fel de fandare care devine din ce în ce mai greu de realizat pe măsură ce zborul este mai lung.

   Punctajul unei sărituri este o combinație între notele obținute pentru stil (nota maximă fiind 20) și lungimea săriturii. Punctele pentru lungime se calculează în funcție de punctul de construcție și dimensiunea trambulinei. Sportivul ce atinge punctul de construcție primește 60 de puncte (120 de puncte pentru trambulinele de zbor cu schiurile). Orice metru în plus sau în minus valorează de la 1,2 la 4,8 puncte în funcție de dimensiunile trambulinei (1,2 pentru K>170; 4,8 pentru K<24). Lungimea săriturii se măsoară de la punctul de desprindere până la cel în care sportivul atinge solul.

 Zi frumoasă 

    Cum în sport există nu numai constante (gen cele de mai sus) ci și variabile, punctajul mai poate fi influențat de lungimea zonei de elan (poarta de la care pleacă schiorul) și de viteza și direcția vântului. Până acum puțin timp acestea nu erau luate în calcul (viteza vântului) sau se repetau săriturile în aceleași condiții. Cu siguranță era incomod, ba chiar frustrant să trebuiască să sări din nou (primul punctaj fiind anulat) doar pentru că organizatorii modificau punctul de plecare. Ei bine, matematica a găsit o rezolvare și pentru aceste lucruri. Diferența dintre porți se măsoară în puncte (în plus dacă se pleacă de la o poartă inferioară sau în minus dacă se pornește mai de sus) iar viteza vântului generează corecții pozitive (dacă este vânt din spate, considerat nefavorabil) sau negative (pentru vântul din față, portant).   

K 90

      Ideea generală este ca toți factorii de mediu să fie cuantificați cumva în cifre care pot fi adunate sau scăzute pentru a obține punctajul săriturii. În condiții ideale, un metru în plus de alunecare (plecarea de la o poartă superioară, distanța dintre ele fiind de aproximativ 70 cm) generează un zbor suplimentar de 5 m. Direcția și viteza vântului sunt măsurate în cinci puncte în timpul săriturii, formula generând astfel un punctaj individual care caracterizează condițiile de moment de care beneficiază sportivul.

 Cele patru splendori

   Pentru a nu intra în detalii legate de concursuri și campionate, nu voi aminti decât de interesantul turneu al celor 4 trambuline ce începe în fiecare decembrie și se termină imediat după Anul Nou. Sunt patru trambuline (două în Austria și două în Germania) pentru care se creează un clasament separat, desemnându-se un câștigător. La prima vedere pare că turneul nu aduce nimic suplimentar, dar caracterul deosebit și dificil al întrecerii a făcut ca în toată istoria de 66 de ani doar doi sportivi să reușească să câștige toate cele patru etape (în 2002 și 2018).

    Și pentru că de ceva vreme iarna nu ne mai ajunge sau nu mai este ce a fost odată, există un campionat de vară pentru săriturile cu schiurile, pe suprafață sintetică.

Mijlocie și mare

  Și uite așa ne întoarcem din nou la Râșnov. La nivel mondial, federația de profil discută despre înființarea unui turneu similar celui cu 4 trambuline pentru perioada estivală. Este vorba de un eveniment mai redus ca amploare, cu trei trambuline, unul din orașele luate în calcul ca organizator fiind Râșnovul. Aici, în luna septembrie a acestui an, este posibil să se desfășoare două etape ale Cupei de Vară, primele din viitorul concurs care se pare că prinde contur.

Un oaspete de seară

   Că vom avea sau nu o competiție de înalt nivel la Râșnov, doar timpul ne va spune. Până atunci însă va rog să luați în calcul primul week-end din martie când la Râșnov vor avea loc trei etape ale campionatului feminin, primele după Jocurile Olimpice.

    Go, go, go Daniela Haralambie!

Trambulina mare