Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

miercuri, 16 mai 2018

Un traseu tricolor (drumeție din aprilie 2018)



 A venit primăvara. Ce frumos! Potecile se dezgheaţă, floricelele apar, ziua se lungeşte şi ai tot mai mult chef de drumeţii. Ce te faci însă cu piscurile si văile încă pline de zăpadă? De jos, la 15 grade, seamănă foarte mult cu o îngheţată pe care iţi vine să o mănânci cu poftă. Dar oricât de multă poftă ai avea, îngheţata asta este cam instabilă în această perioadă, soarele încălzind straturile de zăpadă şi facând din mersul pe abrupt un fel de loterie.

   Întodeauna există o alternativă. Dacă ştii să cauţi nu trebuie să aştepţi vara pentru puţină acţiune. Pentru trasee recomandate primăvara trebuie doar să priveşti mai jos. Puţin mai jos.




 Plecând de la Buşteni spre celebra Urlătoare baţi la pas, practic, un bulevard al amatorilor de “niţică” mişcare de week-end, al celor care merg “la” şi nu “pe” munte. Oricât de multe aspecte negative ar putea avea (aglomeraţie, gunoaie lăsate de plimbăreţi) , acest traseu beneficiază şi de bile albe: nu este solicitant şi lung, este accesibil tot timpul anului şi, alegând coborârea spre Poiana Ţapului, poate fi parcurs într-un frumos circuit. 



  Ca o paranteză, este frumos în orice anotimp, chiar şi iarna dupa cum puteţi vedea aici.

  Până în dreptul telecabinei se merge orăşeneşte, pe asfalt. De aici urmăm un drum forestier care se schimbă în potecă bine conturată. Mergem pe punct roşu, însoţiţi de crucea albastră care urcă pe Schiel până la Cantonul Jepi. 


Spre Cascada Urlătoarea
  În punctul La Vinclu traseele se despart, urmând a continua pe curbă de nivel până la cascadă. Pe ultima porţiune se coboară uşor.

  Loc de selfie-uri cu vechime, Urlătoarea poate fi excepţional de frumoasă într-o dimineaţă de primavară. Debitul apei mărit de topirea zăpezii  şi ora matinală sunt cheia unei drumeţii de succes.


Cascada Urlătoarea
  Mai puţin cunoscut, traseul ce coboară pe Valea Urlătorilor până în Poiana Ţapului, marcat cu punct albastru, reprezintă o variantă pitorească de continuare a drumeţei. Traseul este uşor, în coborâre prin pădure, până la limita Parcului Naţional. Din păcate, accesibilitatea l-a transformat în ladă de gunoi. Cu vreo trei ani în urmă, parcurgându-l în sens invers, am strâns vreo doi saci de plastice şi tăblăraie ale celor ce nu au avut puterea educaţională de a transporta o doză goală după ce au cărat-o plină. 



  Acum colecţia a fost mult mai bogată. Atât de bogată încât ne-a depăşit toate aşteptările, pe la jumătatea drumului  reuşind să umplem toţi sacii disponibili. Cu dozele în băţ, cu ajutorul altor drumeţi am reuşit să coborâm resturile din pădure. În lipsa unor containere speciale, singura posibilitate de depozitare a fost lângă un coş de gunoi din oraş. Din păcate, nu cel de lângă primărie.


Spre Cascada Urlătoarea
  Această primă jumătate de drumeţie se poate face în orice anotimp şi este recomandata inclusiv persoanelor cu copii, fie mai mari, fie mai mici. Tânărul nostru însoţitor, de doar 8 luni, a fost încântat de ziua petrecută în aer curat.




  Pentru a parcurge traseul tricolor mai aveam nevoie de un punct. Cel galben.

  Cu ceva vreme în urmă, traseul ce leagă Poiana Ţapului de Stâna Regală a fost remarcat şi a început să fie cunoscut de turişti. Pornind din Poiana Ţapului trebuie să ajungem pe Valea Babei, intrarea pe potecă făcându-se în capătul străzii Mihai Bravu, plecând domol în stânga prin pădure Dupa intersecţia cu Valea Pietrei Arse, punctul galben ne duce în urcuş susţinut până în Poiana Stânii. 


 Spre Stâna Regală
  Diferenţa de nivel este destul de solicitantă. Poteca însă este de vis. Se strecoară prin pădure printre flori de sezon şi străbate lanuri de leurdă. Nu am văzut niciodată atât verde! Este o zonă liniştită, vizitată de turişti, dar nu în exces şi de aceea, curată. Dacă vreţi, este un fel de potecă a cunoscătorilor.




  În Poiana Stânii era, surprinzător, linişte. E drept că probabil valul de vizitatori plecase. Uite încă un pont: în zonele accesibile este bine să fii matinal sau întârziat. Din păcate brânduşele erau uşor trecute, ca şi ghioceii, însă pentru o poză tot am mai găsit.




  Ne-am relaxat puţin sub soarele blând, cu ochii la piscurile Bucegilor. La plecare am vizitat Stânca Franz Josef, un must have al zonei.


Panoramă de la Stânca Franz Josef 
  Coborârea am făcut-o pe poteca regală, dublând culoarea albastră a traseului, de data aceasta cu o bandă, ajungând în Sinaia în pas lejer.

   Ştim cu toţii ca vârfurile şi înălţimile sunt cele care ne atrag. La fiecare ieşire dorim să cucerim ceva, să ajungem cât mai sus, să privim totul din regatul norilor. Câteodată, de nevoie sau de curiozitate, ne coborâm, din punct de vedere al atitudinii, ambiţiile. Cucerim păduri cu lanuri de leurdă, ajungem în locuri cunoscute în momente deosebite care le preschimbă în locuri speciale, facem popas în regatul liniştii şi devenim puţin mai bogaţi acolo unde contează.




  * Puteţi găsi prezentarea mai puţin poetică a detaliilor tehnice aici.