Un tărâm de vis al ţării noastre de basm : Partea întâi – Plimbări pe la izvoare şi două bonusuri de bună purtare (drumeție din iunie 2017)

  Ca toţi pasionaţii de călătorii, indiferent dacă merg pe jos, cu maşina, prin aer sau apă, am o listă cu locuri de văzut. Lista este lungă şi foarte stufoasă, existând tot felul de categorii, de la “cel/cea mai” până la “locul de unde”.

Vedere spre Izvoru Mureșului (localitatea) de pe Culmea Arama Neagră 

  În unele din momentele mele de visare când, deşi stau cu ochii deschişi, mă văd urcand munţi, străbătând câmpii, străpungând chei unele mai înguste decât altele, ajung să-mi imaginez că explorez un râu până la izvoare.

  Ca toţi pasionaţii de călătorii iubesc poveştile. Niciun loc nu poate fi fermecat dacă nu există o legendă împletită în adevăr.

  Dintre toate tărâmurile de vis ale ţării noastre de basm există unul aparte. Undeva, din nişte munţi cu piscuri mai modeste, izvorăsc două râuri cu drumuri şi destine diferite, unite de o frumoasă poveste.

Urcând Culmea Arama Neagră

  Mureşul şi Oltul, fraţi gemeni şi fii de împărat, au plecat să-şi caute tatăl care nu se întorsese din ultima bătălie. “Să mergem spre miazănoapte” a spus Mureşul. “Ba spre miazăzi” a hotărât Oltul. Şi pentru că niciunul nu a vrut să cedeze, fiecare a apucat în direcţia pe care o credea mai bună şi nu s-au mai văzut niciodată. 
Mureşul are o lungime de 789 km şi străbate739 pe teritoriul României , 22 graniţă cu Ungaria şi 28 pe teritoriul Ungariei, înainte de vărsarea în Tisa. Este cel mai lung curs interior. Îşi adună apele dintr-un bazin de 30.332 kmp şi are un debit de 186 mc pe secundă.

  Oltul are o lungime de 614 km, un bazin hidrografic de 24.050 kmp şi un debit de 174 mc pe secundă.  Pare fratele mai mic, dar este singurul râu important care este 100% românesc, având izvorul în România şi vărsându-se în Dunăre tot pe teritoriul Românie, la Islaz. Cred că de asta sunt oltenii aşa de mândri…

  Ceea ce este cu adevarat deosebit este faptul ca între izvoarele celor doua râuri sunt cam 5 km (în linie dreaptă, măsuraţi pe Google). Acestea sunt parţial legate de un traseu turistic marcat cu cruce roşie şi care în aproximativ 3 ore te duce de la unul la celălalt.

  Din păcate niciunul din aceste izvoare nu este situat suficient de aproape de un loc de cazare care sa îţi permită într-un traseu de o zi să le vizitezi pe amândouă şi să te întorci la punctul de plecare.  Desigur, adepţii corturilor au maximă libertate şi voi avea nişte ponturi doar pentru ei, însă nu vreau să povestesc doar pentru turistul de nişă.  

Vârful Hăşmaşu Mare (centru), în dreapta Crucea Hăşmaşului

  Pentru a vizita Izvorul Oltului trebuie să ieşi din Gheorgheni pe DN 12C spre Lacul Roşu şi la intersecţia cu DJ125A să faci dreapta pe acesta, de-a lungul văii Mogoş Biuc. Drumul judeţean leagă Gheorgheniul de Covacipeter, un fel de aşezare de sălaşe de vară. Administrativ aparţine de municipiu şi are rangul de cătun. 
  Drumul judeţean îşi continuă drumul până la Bălan, însoţind cursul superior al Oltului. Prima partea de traseu (intrarea pe Valea Mogoş Biuc-Covacipeter) are vreo 6 km şi se poate parcurge pe jos, cu bicicleta sau cu maşina, ultima nefiind recomandată pe vreme rea : nu este asfaltat, are câteva zone cu diferenţă de nivel destul de mare şi multe şleauri. 

Hăşmaşu Mare, vedere din trecătoarea Oltului

  Drumul este marcat cu cruce albastră, marcaj care se pierde uneori. Chiar înainte de Covacipeter ajungem în Trecătoarea Oltului care este un fel de şa între doua culmi domoale. Locul are o frumuseţe deosebită şi oferă puncte de belvedere spre Hăşmaşul Mare. Totul arată ca o poiană imensă presărată cu câteva lăcaşe (căbănuţe, grajduri) printre care şi o biserică de lemn. 

 În Trecătoarea Oltului

  Din Trecătoarea Oltului facem dreapta pe un fir de drum şi după câteva sute de metri ne oprim în faţa unui gard care ne indică faptul că vom intra pe o propietate privată. Dacă am venit motorizaţi este bine să lăsăm maşina aici, nu mai avem de parcurs mai mult de 100 m. Urcăm uşor şi ajungem la Izvorul Oltului, loc marcat cu piatra ridicată de ABA Olt-SGA Harghita în 2012 şi care ne ofera informaţii preţioase legate de lungime, debit şi bazin hidrografic, județe străbătute. 

Izvorul Oltului

  Apa izvorăşte dintr-o zonă mlăştinoasă din amonte de izvor, continuându-şi apoi drumul sub formă de pârâu firav care, după ce traversează drumul forestier, se ascunde printre ierburi.

  Presupun că şi coborârea spre Bălan are parte de peisaje extraordinare, însă distanţa este de vreo 2 ori mai mare iar starea drumului nu te stimulează deloc.

Munţii Hăşmaş, vedere de pe Culmea Arama Neagră 

  Dacă am rezolvat-o cu Oltul, pentru Mureş trebuie să facem ceva mai mult efort. Este drept că traseul începe chiar din spatele gării Izvorul Mureşului (localitate în care vă recomand să vă cazaţi dacă vreţi să vizitaţi aceste obiective), dar nu există decât varianta pe jos. 
  Traseul turistic porneşte chiar de lângă gară. Este vorba de un traseu în circuit, marcat cu punct albastru şi care îţi oferă două variante de a atinge Vârfu Negru (sau Arama Neagră cum am mai auzit printre localnici). 

  Prima variantă străbate Culmea Arama Neagră şi începe să urce agale spre vârf, alternând zonele împădurite cu cele de păşune. 

Culmea Arama Neagră

  Apropo de pădure, pe lângă multele foioase am văzut şi multe conifere la altitudini destul de joase. 
  Pe prima porţiune de traseu, după ce căpătăm puţină altitudine şi avem vizibilitate, putem vedea (da, şi de aici) Hăşmasu Mare. O să vedeţi că nu-l pomenesc degeaba.

Munţii Hăşmaş : Moara Dracilor (jos)

  Undeva pe la jumătatea traseului întâlnim un izvor langă o stână, loc bun de popas. De aici urcăm puţin mai susţinut.

  Poteca străbate o pădure de brad care nu-ţi oferă prea multă vizibilitate aşa că, după un ultim efort, ajungem pe vârf fără a băga de seamă.

  Pe vârf se găsesc mai multe indicatoare, mai vechi sau mai noi, care ne indică mai multe trasee. Crucea roşie, care a mai apărut sporadic pe traseul nostru, se îndreaptă spre nord, coborând mai întâi în Șaua Loh, urcând apoi pe Vârful Şipoş unde intersectează traseul triunghi roșu ce leagă pe direcția est-vest Bălanul de Gheorgheni. Până pe Şipoş s-ar face cam o oră şi jumătate şi încă o oră până la Izvorul Oltului, ultima parte nefiind marcată pe hărțile noi.

Vârful Negru

  Dacă luăm în calcul timpii oficiali de parcurgere, un traseu complet Izvoru Mureşului (localitatea)-Izvorul geografic al Mureşului+Izvorul Oltului s-ar parcurge în 7-8 ore, deci parcurgerea dus-întors într-o singură zi este greu de realizat.

  Lăsăm în dreapta traseul spre Olt şi noi continuăm înainte, în uşoară coborâre spre Mureş, urmând ca în câteva minute să ajungem la refugiul turistic Flori Ghiță. 
  Ei bine, aici am avut parte de o surpriză extraordinar de plăcută. Refugiul este construit într-o poieniţă, este foarte îngrijit şi curat, fără paturi sau priciuri dar cu siguranţă foarte confortabil în caz de nevoie. A fost ridicat de Clubul Montan Hășmaș, la 1.350 m altitudine și la 15 minute de destinația călătoriei noastre. Este îngrădit şi are un fel de foişor (masă+băncuţe acoperite) precum şi o vatră pentru focul de tabără, în cazul în care se doreşte aşa ceva.

Refugiul Flori Ghiță

  Indicatoarele ne indică ca următoare variantă de continuare a traseului Peştera Şugău, fiind marcat cu punct albastru. Ca varietatea să fie şi mai mare, punctul apare şi sub formă de pătrat. Ba mai apare şi banda albastră care pare a avea acelaşi drum.

  Fac acum o paranteză, iubitorilor de cort. Dacă ajungeţi prin zonă împreună cu echipamentul vostru de cazare, nu ocoliţi refugiul. Este foarte bine poziţionat pentru mai multe drumeţii, presupunând că ruta de venire şi plecare ar fi Izvorul Mureşului, localitatea. De aici puteţi ajunge la Olt, aşa cum v-am spus mai sus sau puteţi coborî spre Peştera Şugău (marcaj punct albastru, o oră şi jumătate) şi localitatea Voşlobeni care se laudă a avea cea mai bună miere din zonă. Lemn pentru foc se găseşte în pădure, iar apa nu este departe. Doar de asta aţi venit, pentru adevăratul izvor al Mureşului.

  Zic “adevăratul” izvor al Mureşului pentru că din interese turistice, în localitatea cu acelaşi nume s-a amenajat un loc de selfiuri. Nu l-am vizitat, dar dacă îl căutaţi pe net îl găsiţi cu uşurinţă.

  De la refugiu, în cartea căruia trebuie să scrieţi dacă îl vizitaţi, în 5 minute, pe curbă de nivel, se ajunge la Mureş. Locul a fost marcat de Asociația Pro Izvoru Mureșului din Gheorgheni pentru ABA/SGA Mureș în 2016  tot cu o piatră care ne dă aceleaşi detalii : lungime, bazin hidrografic, debit.

  Dacă Oltul se pierdea printre fire de iarbă, Mureşul curge prin pădure fiind loc de adăpătoare pentru animalele sălbatice (noi am găsit urme de căprioare).  Izvorul este bine ascuns, fiind vizibil cu doar câţiva metri înainte de a junge la el.

  Întoarcerea am făcut-o pe acelaşi traseu, acordând mai mult timp fotografiilor, vizionării peisajului şi binemeritatei odihne.

  Fac o paranteză tehnică, legată de marcaje. Aşa cum v-am spus, din localitate spre Izvorul Mureşului pleacă punctul albastru, cu două variante de urcare pe vârf : Culmea Arama Neagră şi Culmea Ponghic. 
  Pe hărţile vechi acest marcaj nu apare, avem în schimb crucea roşie despre care spuneam că ne îndrumă spre Izvorul Oltului continuându-se apoi spre Vârful Fagu Înalt-Vârful Medieş-Pîngăraţi. De altfel, crucea roşie este singurul marcaj ce apare în zonă pe aceste hărţi. Pe teren aceasta apare sporadic până pe Vârful Negru, nu cunosc starea marcajului după acest punct. 
  Lângă gară există un panou informativ în care nu regăsim crucea roşie pe Culmea Arama Neagră ci în Munții Hargitei, legând gara din Izvoru Mureșului de Vârful Greţeș, trecând pe lângă izvorul turistic. Pe hărțile vechi crucea are culoare albastră și duce spre Vârful Răchitiș. 
  Avem punctul albastru şi un triunghi galben pentru un traseu direct spre Peştera Şugău. La refugiul turistic avem indicatoare cu marcaj albastru (punct, pătrat şi bandă) spre peşteră. 
  Şi ca să fie totul şi mai complicat, am vazut şi o bandă galbenă (spre Şipoş din Vârful Negru) care nu ştiu dacă are continuare, dar și o bandă roșie despre care nu știu nimic. 
  Indicatoarele sunt scrise în română, maghiară şi engleză. Unele dintre ele arată direcţia şi destinaţia, fără a aminti timpul de parcurgere. Ideea este că o aplicaţie de tracking pe telefonul mobil vă poate ajuta fie doar şi pentru a vă putea întoarce pe acelaşi traseu.  

  Pachetul “vizită la izvoare” a avut două bonusuri : Lacul Roşu şi Cheile Bicazului, un must have dacă ajungi în zonă.
  La Lacul Roşu se ajunge plecând din Gheorgheni pe DN12C, un drum foarte frumos, cu serpentine şi peisaje şi destul de bine întreţinut. Poţi parca vizavi de lac şi ai mai multe variante de relaxare : un pic de plajă pe malul lacului (dacă vremea permite), un traseu ce înconjoară lacul sau o plimbare cu barca. 

  Este un lac de baraj natural, adica un fir de apa (Pârâul Roşu) a fost închis de prăbuşirea unui versant în urma unui cutremur în 1838. Se mai numeşte şi Lacul Ucigaş deoarece se spune că alunecarea de teren a îngropat un sat împreună cu locuitorii săi. Trunchiurile copacilor rămaşi sub ape s-au pietrificat şi dau astăzi aspectul deosebit al locului. 

  Se pare că Lacul Roşu este în pericol deoarece începe să se colmateze, ultimele lucrări de întreţinere făcându-se cu peste 25 de ani în urmă. În prezent uscatul înaintează cu aproximativ 1 m pe an, ceea ce înseamnă că peste maxim 80 de ani Lacul Roşu va fi istorie. 

  În sudul Lacului Roşu sunt Munţii Haşmaş, în nord sunt Munţii Giurgeu. Asta înseamnă multe trasee montane pentru toate gusturile. Amintesc doar de cel spre Vârful Suhardul Mic, un excelent loc de belvedere.

  Cheile Bicazului sunt poate cele mai impresionante chei din România, ţinând cont de accesibilitatea lor. Au fost săpate de râul Bicaz care izvorăşte din Hăşmaşu Mare, au 6 km lungime şi fac legătura între Transilvania şi Moldova. Fac parte din Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş şi sunt străbătute de drumul naţional 12C, asta ca să ştiţi pe ce drum trebuie să ajungeţi. 

  Sunt foarte spectaculoase, înălţimea pereţilor atingând 350 de metri în sectorul Gâtul Iadului (cam pe acolo unde este bazarul). Primul drum prin chei a fost construit dinspre Gheorgheni, în 1910. Continuarea spre localitatea Bicaz Chei s-a făcut în 1937. Caracterul sălbatic este mai greu de găsit acum, dar am descoperit o fotografie din 1931 realizată de Kurt Hielscher, un celebru fotograf german a cărui specialitate erau cărţile poştale şi ghidurile de călătorie.

(sursa www.descopera.ro)

  Invitat fiind să realizeze un album de prezentare a României, a fost facinat de frumuseţea naturală a locurilor şi a oamenilor, apreciind în mod vădit portul popular românesc. Fotografia lui din Cheile Bicazului mi s-a părut a conţine esenţa acestor locuri.

  Etimologic, Bicaz se pare ca se trage din bicaş (cremene), termen folosit şi în prezent în Maramureş, Sălaj şi Bihor (bicaşei=pietre).

  Dacă am ajuns în Cheile Bicazului trebuie să amintesc de via ferrata.

  Traseele de via ferrata sunt nişte trasee turistice mai speciale, foarte apropiate de alpinism. Practic pe un perete de stâncă sunt montate elemente ajutătoare (cabluri, scoabe, podeţe, etc) care facilitează escalada. Pentru un asemenea sport trebuie să ai echipament adecvat (cască, ham, un set special format din două lonje elastice, carabiniere cu deschidere largă și sistem de absorbție a energiei în caz de cădere), încălţăminte aderentă (fără a fi espadrile de alpinism), mănuşi şi mult curaj. Traseele au cinci grade de dificultate (de la A la E), sectoare de dificultăţi diferite alternând într-un traseu. Nu orice traseu cu cablu înseamnă via ferrata, dar m-aş risca sa spun că Circuitul Cheilor Galbenei şi Valea lui Stan se încadrează în definiţie, ele fiind situate ca dificultate înaintea lui A (mai uşoare decât cele uşoare). Nu au apărut de foarte mult timp în România, dar sunt din ce în ce mai căutate.

Uriaşul din cer

  Atât zona Lacul Roşu cât şi Cheile Bicazului oferă variante de căţărare. Langă Lacul Roşu este amenajat traseul Wild Ferenc (amenajat în 2016 în memoria alpinistului transilvănean). Este un traseu C/D (mediu/dificil), cu o lungime de 200 m şi o diferenţă de nivel de 173 m, accesul fiind liber.

  Cheile Bicazului ofera cel mai lung traseu de via ferrata din ţară. De fapt este un complex de cinci trasee care totalizează 2.400 m lungime, fiind amenajate de Clubul Montan Roman sub indicaţiile lui Constantin Lăcătuşu. Traseele cu denumirea de Astragalus (de la planta endemică denumită cosaci bicăjean, asemănătoare trifoiului ) au fost inaugurate în 2017. Accesul se face pe lângă Cabana Ecolog (situată la ieșirea din chei spre Bicaz, în Cheile Șugăului) unde se plătește taxa de acces site (5 lei) și taxa de via ferrata (10 lei), de aici putând fi închiriat și echipamentul special pentru cățărare (set via ferrata+ham+casca=20 lei).

  Informații tehnice privind traseul până la Izvorul Geografic al Mureșului găsiți aici. 

  Și astfel izvoarele au fost găsite, cercetate și gustate. Lacul Roșu și Cheile Bicazului doar au întărâtat drumețul din mine și au înmulțit considerabil lista cu „de facut”.

  Urmează cireașa de pe tort și nota maximă.

Cum să-l apuci pe Dumnezeu de-un picior – Partea a doua : Văzut, plăcut, străbătut (drumeție din iulie 2017)

 (citiți aici de ce mi-am dorit atât de mult să ajung în Şureanu : motive și tatonări) 

Principalele mele obiective montane pentru Şureanu au fost două : Vârful lui Pătru (cel mai înalt) şi Vârful Şureanu (naşul masivului).

Pe Vârful lui Pătru

Am plecat spre Vârful lui Pătru de la cabană, alegând drumul forestier ce străbate Curmătura Şureanu şi domeniul schiabil. Cu toate că telescaunul şi celelalte amenajări par triste în sezonul estival, ele neavând utilizări precum cele de la Predeal de exemplu, bănuiesc că iarna totul se animă. Sunt şapte pârtii de schi şi două de săniuţe, uşoare sau medii.

Din curmătură urmăm drumul forestier care coteşte spre stânga, lăsând în spate Vârful Şureanu. Traseul marcat cu bandă albastră este undeva în stânga, sub nivelul nostru. Ascensiunea este uşoară, peisajul frumos. 

Atât de frumos încât ratăm urcarea spre Vârful Auşel şi lălăim pe drum până când realizăm că ne îndepărtăm de obiectivul propus. În faţă drumul începe să coboare uşor spre Valea Jieţului iar Parângul ne captează privirea. 

 În spatele camerei, Vârful Aușel. Vedere spre Vârful Şureanu

Ne redresăm rapid şi ne întoarcem la intersecţie de unde suim pieptiş, pe sub telescaun, până pe Auşel. Suntem la 2000 m. Pentru că este duminică apar mai mulţi turişti, majoritatea căţăraţi în jeep-uri, veniţi pentru picnic. Pe picioare suntem noi şi un grup de trei tineri. Mai tarziu drumeţii se mai înmulţesc.

 În prim plan Șaua Ocolu, în plan secund Vârful lui Pătru 

Ne întoarcem spre est şi ne îndreptăm spre Vârful lui Pătru. Avem o mica altercaţie cu un cioban pe motiv de împrăştiat oi, Sara descoperindu-şi, dintr-o dată, genele de câine ciobănesc în detrimentul celor de vânătoare. Pe munţi am întâlnit destui ciobani şi, îmi pare rău să o spun, cei de aici intră în categoria celor neprietenoşi. 

Fac o paranteză : câteva zile mai târziu hoinăream prin Semenic, celălalt pol al concediului montan. Aici ciobanii au fost foarte atenţi, au chemat câinii imediat ce ne-au vazut, ne-au salutat şi am schimbat câteva vorbe aşa cum se întâmplă între oameni normali.

Vârful Şureanu, în dreapta căldarea glaciară (cabana și Lacul Şureanu), 
în spate Culmea Cârpii 

Coborâm în Şaua Ocolu şi stau cu ochii în pământ, căutând o urmă a castrului roman ridicat aici în timpul primului război daco-roman (anul 102). Nu ştiu de ce, oficial castrul se numeşte “de la Şugag” şi este construcţia militară realizată la cea mai mare altitudine (asta până în epoca modernă) – 1987 m. Castrul era unul de cantonament fiind ridicat cu scopul de a ataca de aici Sarmizegetusa Regia. Atacul se va realiza patru ani mai târziu, în timpul celui de-al doilea război. Declarat monument istoric, castrul roman are puţin peste 4 hectare, având formă dreptunghiulară şi este vizibil doar de la înălţime. 

Șaua Ocolu, se observă conturul castrului roman

La întoarcere, mergând pe traseul turistic, vom trece pe lângă o piatră provenită cu siguranţă de la castrul roman. Să-mi arate mie cineva cum s-ar fi putut modela în mod natural aşa ceva.

Parcurgem diferenţa de 150 m şi ajungem pe Vârful lui Pătru. 

Lacul Oaşa văzut de pe Vârful lui Pătru

De aici vedem Lacul Oaşa în toată splendoarea, precum şi ceva din masivele care ne înconjoară. Lumina nu este foarte bună, vecinul Parâng fiind învelit în nori şi cam bosumflat. Şi pe aici bate vântul şi este cam rece. De sus, conturul castrului roman se distinge prin iarba. Un pic mai departe ne aşteaptă Vârful Şureanu. Se vede bine Poarta Raiului cu toata frumuseţea ei.

Poarta Raiului (de pe Vârful Şureanu) 

Stăm puţin, facem pozele de rigoare şi coborâm. În Şaua Ocolu facem puţin dreapta şi urmăm poteca turistică. Mergem pe curbă de nivel, apoi coborâm puţin. Ne oprim la un izvor cu apă rece şi bună. Uitându-mă acum pe hartă îmi dau seama că trebuie să fie unul din izvoarele Cugirului.

 Vârful lui Pătru 

Traversăm o pârtie de schi, cam bolovănoasă şi ajungem din nou în Curmătura Şureanu. De aici suim pârtia de săniuţă şi în capătul ei întâlnim un indicator care ne îndrumă spre cabană.

Lângă Curmătura Şureanu, traseul turistic bandă albastră în stânga drumului

Ştiam că până pe Vârful Şureanu nu avea să ne însoţească vreun marcaj turistic. Avem două posibilităţi de a ajunge pe vârf : un urcuş sufocant printre afine şi jnepeni, de-a dreptul şi unul ocolit, pe un drum forestier.

Cele două variante de urcare pe Şureanu : drumul forestier în stânga(triunghi roșu) 
sau varianta nemarcată (direct spre vârf). 
Triunghiul roșu se continuă spre dreapta până la Cabana Şureanu.

Aerul pare că-si schimbă culoarea şi când privim spre Auşel vedem că se apropie norii. Ba chiar se aud nişte tunete. Am putea să renunţăm, dar nu am mai avea timp să refacem traseul pentru că a doua zi plecăm în zori. Hotărâm că dacă e să fim norocoşi, vom fi şi alegem prima variantă care este cea mai rapidă dar şi obositoare. Cu bateriile cam pe terminate, gâfâim ceva până sus, aşa cam vreo 250 m diferenţă de nivel. Gata, am ajuns, suntem la 2.059 m altitudine. Ne uităm de jur-împrejur să admirăm tot ce se poate, dar este vânt, norii încă nu au plecat deşi, e drept, tunetele nu se mai aud. Se simte miros de umed, nişte locuri nu au scăpat de ploaie. Suntem cam obosiţi şi nu mai vrem să facem pauză. Fotografiem ce se poate şi decidem că este momentul să ne retragem spre cort.

De pe Vârful Şureanu, de la stânga : Vârful lui Pătru, Șaua Ocolu, Vârful Aușel 

Pentru diversitate ne întoarcem pe variant soft, un drumeag ce arată călcat de maşini. În următoarea şa drumeagul devine drum forestier şi cred că facilitează accesul la stâna din apropiere. Undeva în faţă acesta se continuă probabil spre Comărnicel şi Vârful Negru. Noi ne întoarcem spre Curmătura Şureanu făcând stânga şi coborând. Ajunşi la marcaj ne hotărâm să-l urmăm în continuare pentru a scurta drumul până la cabană. Urmează o coborâre prin pădure, coborâre care ia sfârşit foarte aproape de locul unde ne montasem cortul.

Spre cabană

Cu totul şi cu totul (pauze de masă, fotografii, conversaţii cu drumeţi) am parcurs cei 17 km în aproape 8 ore. Deşi vânt, vremea nu ne-a dat de furcă, ploaia ocolindu-ne pe timpul zilei, norii şi soarele alternând.

Lacul Şureanu 

Am întâlnit ceva lume pe poteci, departe însă de aglomeraţia Bucegilor. Densitatea cea mai mare era la Cabana Şureanu însă majoritatea celor de aici fie erau în tranzit din zonele mai confortabile de jos (Luncile Prigoanei, Poarta Raiului, Transalpină) spre iezer, fie erau statici, vegetând prin jurul cabanei la odihnă. Am discutat aproape o oră cu o familie plecată din Sebeş în Germania în urmă cu vreo 20 de ani şi care se reîntoarce anual pe locurile natale. Au depănat amintiri din vremuri trecute când străbăteau munţii la pas, cu rucsacul în spate, plecând din Sebeş şi ajungând până la Dunăre. Vorbeau cu atâta dragoste încât am realizat că întodeauna va exista un regret în inimile celor plecaţi în străini. Poate nu realizează toţi că îl au sau nu vor să-l recunoască, însă el cu siguranţă există, fie doar datorită vibraţiei comune pe care o ai cu tărâmul ăsta şi pe care eu personal am simţit-o din plin la Sarmizegetusa Regia.

Culmea Băniței pe care dacii au construit o cetate

Cu mulţi ani în urmă, când am vizitat o peşteră din Şureanu, partea vestică, am trecut printr-o mică pădure de liliac sălbatic. Probabil că acela a fost momentul în care, pentru mine, Şureanu a căpătat un farmec aparte. Mi-am dorit să străbat Cheile Băniţei, dar am ajuns în momente nepotrivite, după ploi puternice. În schimb am avut mai mult noroc cu Peştera Bolii.

Cheile Băniței

Deşi numele nu este tocmai plăcut, trebuie ştiut că acesta nu are nicio legătură cu afecţiunile ce ne încearcă uneori, ci vine de la familia Bolia, mare proprietară de pământuri şi păduri în zonă, menţionată în documente pe la 1400. Este foarte aproape de Petroşani (5-6 km) şi beneficiază de drum asfaltat până la parcarea din apropierea intrării. Este amenajată, electrificată, poţi beneficia şi de serviciile unui ghid (pentru grupuri de minim 15 persoane), sunt panouri informative la intrare şi un bilet costa 5 lei.  

Peștera Bolii : intrarea și descrierea traseului de vizitare

Peştera este o străpungere naturală creată de pârâul Jupâneasa care, după ce străbate peştera, se varsă în Galbina, preluând numele acesteia. Se pare că este singura peşteră străbătută de un pârâu amenajată pentru vizitare, unde se poate observa efectul de străpungere. 

Peștera Bolii-interior 

Teoretic, ieşirea din peşteră se poate face şi pe linia ferată Petroşani-Haţeg şi cand spun “pe” nu este o greşeală, trenurile trecând la foarte mică distanţă şi în acest caz este bine ca teoria să rămână doar teorie.

Peștera Bolii-ieșirea de pe calea ferată

Ca majoritatea peşterilor din România, aceasta a cunoscut o primă perioadă de glorie prin anii ’60 când a fost amenajată. În timp podeţele s-au degradat şi vizitarea peşterii a fost abandonată. Preluată de Petro Aqua Petroşani, au fost reconstruite podeţele şi s-au refăcut amenajările necesare vizitării în condiţii optime.   

Are formă de tunel cu o lungime de 455 m şi o diferenţă de doar 2-3 m între capete. Gura principală de intrare are o înălţime de 10 m şi o lăţime de 20.

Peștera Bolii-interior

Şi aici te loveşti de legende la tot pasul. Se spune că dacii şi-au ascuns în peşteră, sub blesteme, comorile iar cei ce intră să le caute nu se mai întorc niciodată. Sau că o jupâneasă frumoasă, îndrăgostită de un flăcău plecat în război, a dorit să-l însoţească şi, după rugăciuni fierbinţi, Fecioara Maria a preschimbat-o în apă pentru a putea pleca după iubit. Trecând din legendă în istorie, peştera a fost locuintă în perioada neolitică şi în epoca bronzului. Apoi a adăpostit comercianţi, armate, haiduci şi chiar partizani anticomunişti.

Nici artele nu au stat departe. Acustica deosebită a dat numele Sălii de concert şi dans, în perioada interbelică în interiorul peşterii având loc activităţi culturale şi serbări populare, tradiţie reînnoită în 2007 de 1 mai. Interiorul a fost folosit drept platou de filmare pentru documentarul “Legenda Nibelungilor”.

Peștera Bolii-interior

Peştera este lipsită de formaţiuni din cauza curenţilor de aer ce au împiedicat formarea stalactitelor şi stalacmitelor. Se pare că este populată de lilieci pitici. Noi nu i-am văzut, dar asta nu înseamnă că nu există.

Iubim munţii şi ne plac drumeţiile. Mulţi dintre noi au obiective “de top” de genul “cel mai”, proiecte tip “2500” sau parcurgerea integrală a crestelor. Sunt acţiuni lăudabile. Însă, în goana după ele, nu uitaţi de zonele mai puţin mondene. Acestea s-au păstrat mai proaspete. Şureanu a fost o descoperire de excepţie, cu menţiunea că nu am văzut decât 1% din ce poate să ne arate. Sunt locuri superbe, cu o linişte aparte, cu poveşti deosebite. Înălţimile par modeste însă sunt parfumate de istorie aşa cum nu mai găseşti prin alte părţi.

Am bătut la Poarta Raiului şi mi s-a deschis.

 Din Curmătura Șureanu, de la stânga la dreapta: Vârful lui Pătru, Șaua Ocolu, Vârful Aușel 

PS : Găsiți mai multe detalii tehnice, inclusiv hartă, descriere traseu și traseu în GPX  aici .