Un traseu tricolor (drumeție din aprilie 2018)

 A venit primăvara. Ce frumos! Potecile se dezgheaţă, floricelele apar, ziua se lungeşte şi ai tot mai mult chef de drumeţii. Ce te faci însă cu piscurile si văile încă pline de zăpadă? De jos, la 15 grade, seamănă foarte mult cu o îngheţată pe care iţi vine să o mănânci cu poftă. Dar oricât de multă poftă ai avea, îngheţata asta este cam instabilă în această perioadă, soarele încălzind straturile de zăpadă şi facând din mersul pe abrupt un fel de loterie.

   Întodeauna există o alternativă. Dacă ştii să cauţi nu trebuie să aştepţi vara pentru puţină acţiune. Pentru trasee recomandate primăvara trebuie doar să priveşti mai jos. Puţin mai jos.

 Plecând de la Buşteni spre celebra Urlătoare baţi la pas, practic, un bulevard al amatorilor de “niţică” mişcare de week-end, al celor care merg “la” şi nu “pe” munte. Oricât de multe aspecte negative ar putea avea (aglomeraţie, gunoaie lăsate de plimbăreţi) , acest traseu beneficiază şi de bile albe: nu este solicitant şi lung, este accesibil tot timpul anului şi, alegând coborârea spre Poiana Ţapului, poate fi parcurs într-un frumos circuit. 

  Ca o paranteză, este frumos în orice anotimp, chiar şi iarna dupa cum puteţi vedea aici.

  Până în dreptul telecabinei se merge orăşeneşte, pe asfalt. De aici urmăm un drum forestier care se schimbă în potecă bine conturată. Mergem pe punct roşu, însoţiţi de crucea albastră care urcă pe Schiel până la Cantonul Jepi. 

Spre Cascada Urlătoarea

  În punctul La Vinclu traseele se despart, urmând a continua pe curbă de nivel până la cascadă. Pe ultima porţiune se coboară uşor.

  Loc de selfie-uri cu vechime, Urlătoarea poate fi excepţional de frumoasă într-o dimineaţă de primavară. Debitul apei mărit de topirea zăpezii  şi ora matinală sunt cheia unei drumeţii de succes.

Cascada Urlătoarea

  Mai puţin cunoscut, traseul ce coboară pe Valea Urlătorilor până în Poiana Ţapului, marcat cu punct albastru, reprezintă o variantă pitorească de continuare a drumeţei. Traseul este uşor, în coborâre prin pădure, până la limita Parcului Naţional. Din păcate, accesibilitatea l-a transformat în ladă de gunoi. Cu vreo trei ani în urmă, parcurgându-l în sens invers, am strâns vreo doi saci de plastice şi tăblăraie ale celor ce nu au avut puterea educaţională de a transporta o doză goală după ce au cărat-o plină. 

  Acum colecţia a fost mult mai bogată. Atât de bogată încât ne-a depăşit toate aşteptările, pe la jumătatea drumului  reuşind să umplem toţi sacii disponibili. Cu dozele în băţ, cu ajutorul altor drumeţi am reuşit să coborâm resturile din pădure. În lipsa unor containere speciale, singura posibilitate de depozitare a fost lângă un coş de gunoi din oraş. Din păcate, nu cel de lângă primărie.

Spre Cascada Urlătoarea

  Această primă jumătate de drumeţie se poate face în orice anotimp şi este recomandata inclusiv persoanelor cu copii, fie mai mari, fie mai mici. Tânărul nostru însoţitor, de doar 8 luni, a fost încântat de ziua petrecută în aer curat.

  Pentru a parcurge traseul tricolor mai aveam nevoie de un punct. Cel galben.

  Cu ceva vreme în urmă, traseul ce leagă Poiana Ţapului de Stâna Regală a fost remarcat şi a început să fie cunoscut de turişti. Pornind din Poiana Ţapului trebuie să ajungem pe Valea Babei, intrarea pe potecă făcându-se în capătul străzii Mihai Bravu, plecând domol în stânga prin pădure Dupa intersecţia cu Valea Pietrei Arse, punctul galben ne duce în urcuş susţinut până în Poiana Stânii. 

 Spre Stâna Regală

  Diferenţa de nivel este destul de solicitantă. Poteca însă este de vis. Se strecoară prin pădure printre flori de sezon şi străbate lanuri de leurdă. Nu am văzut niciodată atât verde! Este o zonă liniştită, vizitată de turişti, dar nu în exces şi de aceea, curată. Dacă vreţi, este un fel de potecă a cunoscătorilor.

  În Poiana Stânii era, surprinzător, linişte. E drept că probabil valul de vizitatori plecase. Uite încă un pont: în zonele accesibile este bine să fii matinal sau întârziat. Din păcate brânduşele erau uşor trecute, ca şi ghioceii, însă pentru o poză tot am mai găsit.

  Ne-am relaxat puţin sub soarele blând, cu ochii la piscurile Bucegilor. La plecare am vizitat Stânca Franz Josef, un must have al zonei.

Panoramă de la Stânca Franz Josef 

  Coborârea am făcut-o pe poteca regală, dublând culoarea albastră a traseului, de data aceasta cu o bandă, ajungând în Sinaia în pas lejer.

   Ştim cu toţii ca vârfurile şi înălţimile sunt cele care ne atrag. La fiecare ieşire dorim să cucerim ceva, să ajungem cât mai sus, să privim totul din regatul norilor. Câteodată, de nevoie sau de curiozitate, ne coborâm, din punct de vedere al atitudinii, ambiţiile. Cucerim păduri cu lanuri de leurdă, ajungem în locuri cunoscute în momente deosebite care le preschimbă în locuri speciale, facem popas în regatul liniştii şi devenim puţin mai bogaţi acolo unde contează.

  * Puteţi găsi prezentarea mai puţin poetică a detaliilor tehnice aici.

Râșnov între K și HS plus puțină drumeție

Welcome to Râșnov!

   Nu știu cum s-au așezat astrele, dar la un an de la scotoceala făcută pe la poale de Postăvaru, am ajuns din nou să vizităm Bisericuța Păgânilor, Peștera Râșnoavei și Piatra Scrisă, cele trei comori de neratat de niciun drumeț.

   Pentru a nu plictisi cu amănunte noi despre locuri vechi, spun doar că am urmat în proporție de 85% același traseu, cu ușoare variațiuni : urcare din Valea Cetății pe marcaj cruce albastră până în Poiana Sub Padină, bandă albastră până în apropierea Pietrei Scrise (înainte se continuă traseul albastru până în Poiana Brașov) apoi în dreapta pe traseul triunghi galben ce leagă această intersecție de Peștera Râșnoavei, via Bisericuța Păgânilor.

Bisericuța Păgânilor

   Vreme perfectă, zăpadă puțină, ceva mai prezentă de la Peștera Râșnoavei. Ca variantă de urcare de la peșteră până la Piatra Scrisă mi s-a părut a fi mai accesibilă. Ceva activitate în pădure, am deranjat câteva căprioare.

   Nu puteam rata pauza de frumusețe de la punctul de belvedere. Soare, dar nu foarte senin. Am zărit Postăvaru pentru câteva momente. 

Postăvaru-cabană și vârf-de pe Piatra Scrisă 

     Poze, multe poze și apoi trecem să salutăm Bisericuța. Ne intersectăm cu un alt drumeț, din păcate singurul pe care l-am zărit toată ziua. Este un traseu extraordinar de frumos care ar merita mai multă atenție.

Peștera Râșnoavei

   Ne întoarcem la Peștera Râșnoavei și facem obligatoriile fotografii cu stalacmitele de gheață. Sunt fascinante!

   Coborâm apoi în Poiana Sub Padină și decidem că este momentul unei premiere. Nu ne întoarcem pe același traseu pe care am venit ci alegem coborârea directă spre Râșnov, pe Valea Popii. Poteca cu bandă albastră este bine marcată, clară și ușor de străbătut în ciuda unor brazi căzuți (plus alții tăiați, curățați și târâți prin pădure din care rămăseseră doar cetinile). 

 Ieșind din Poiana Sub Padină 

    Zăpada este din ce în ce mai moale însă găsim și zone cu gheață pe care le traversăm cu atenție. Se coboară constant, nu abrupt, cu valea pe mâna dreaptă până în drumul forestier. 

Valea Popii

    La capătul acestuia, cam la 1 km, începe civilizația : Str. Romulus Cristoloveanu, Râșnov. În capătul străzii, la intersecția cu Str. IL Caragiale găsim stâlpul cu marcajul turistic. Da, traseul pe aici este ceva mai scurt. Până în Poiana Brașov se fac 2 ore și jumătate, din Valea Cetății cu cel puțin o oră în plus.

   În principiu, traseul nostru a însemnat un ocol al Dealului Schleif (sau Curmătura Sașilor), cel care are locul privilegiat de vizavi de cetate. Platoul din vârful dealului a fost un punct strategic, a cărui importanță a fost înțeleasă pe deplin după asediul făcut de Gabriel Bathory (principe al Transilvaniei) asupra cetății pe care a cucerit-o în 1612. Acesta și-a amplasat tunurile pe Schleif și de acolo a lovit eficient cetatea. Deși zidurile au rezistat fără stricăciuni foarte mari, inamicii au blocat accesul apărătorilor la izvorul secret al cetății și capitularea nu a întârziat. Aceasta este singura dată când cetatea a fost cucerită, anterioarele atacuri turcești din prima jumătate a secolului al XV-lea fiind respinse de locuitorii din Râșnov, Ghimbav și Cristian. 

Bisericuța Păgânilor

    Cetatea Râșnov s-a întors în posesia comunității săsești un an mai târziu când aceștia i-au plătit lui Gabriel Bathory 3.000 de florini răscumpărare. După aceea în cetate s-a săpat o fântână (celebra fântână săpată de prizonierii turci, legendă întâlnită la toate cetățile medievale românești). În plus, Dealul Schleif a fost amenajat pentru patrulare, apoi promenadă, loc de joacă pentru copii și loc de întâlnire cu ocazia diverselor evenimente.  

Valea Popii

     Întâmplător sau nu Valea Popii se termină lângă Biserica Veche Sfântul Nicolae, monument istoric. Este cea mai veche biserică ortodoxă din sud- estul Transilvaniei. În secolul al XIII-lea a fost ridicat altarul și nava mică, fiind refăcută, alungită și lărgită în 1384, considerat an de naștere al lăcașului.

 Biserica Veche Sfântul Nicolae

   De aproape șase ani Râșnovul are un nou element distinctiv. Este vorba de complexul olimpic de sărituri cu schiurile de pe Valea Cărbunării. Ridicat de Primăria Râșnov (70%) în parteneriat cu OMV(30%), investiția de 13 milioane de euro s-a concretizat în patru trambuline cu punctul de construcție de 15, 35, 64 și 90 m. În lipsa unei trambuline mari (120 m) până acum în Râșnov s-au desfășurat etape ale campionatului mondial feminin sau de junior.

   Pentru că săriturile cu schiurile sunt pe lista mea cu sporturi preferate, vreau să va plictisesc cu câteva detalii.

    Trambulinele sunt împărțite în 4 categorii, în funcție de dimensiune (HS) și punctul de construcție (K) : mici (K ≤ 45 m și HS ≤ 50 m), medii (K  ≤ 76, HS ≤ 84), normale (K ≤ 99, HS ≤ 109), mari (K ≤ 169, HS ≤ 184). La acestea se adaugă cele pentru zbor cu schiurile (K > 170, HS > 185) care fac parte dintr-o categorie specială și pe care le numeri pe degete de la o mână : câte una în Austria, Cehia, Germania, Norvegia și Slovenia. Evident, cu cât este mai mare o trambulină, cu atât săritura unui sportiv este mai impresionantă.

(sursa Wikipedia)

   Fiecare evoluție a sportivilor are patru faze : coborârea (alunecarea pe masa trambulinei), desprinderea, zborul și aterizarea.

    Pentru că cea mai impresioananta fază este cea a zborului să va plictisesc cu câteva date istorice despre el. 

   Săriturile cu schiurile au apărut, cum altfel, într-o țară nordică și anume Norvegia. În 1860 Sondre Norheim a sărit cu schiurile (fără bețe) peste o piatră, zborul lui având 30 m. În 1879 s-a organizat primul concurs iar în 1924 acest sport a intrat în rândul disciplinelor olimpice încă de la prima ediție a Jocurilor (la Chamonix).

    De-a lungul vremii au existat diferite tehnici de zbor. Până în 1950 s-a folosit tehnica Kongsberger care presupunea o săritură cu schiurile paralele ținând brațele deasupra schiurilor. 

Tehnica Kongsberger (sursa Wikipedia)

  Căutându-se o linie mai aerodinamică a apărut tehnica Windisch în care brațele erau poziționate înapoi. 

Tehnica Windisch (sursa Wikipedia)

   Cel mai folosit stil (din 1950 până în 1990) a fost stilul paralel. Schiurile erau paralele, brațele ținute pe lângă corp, sportivul ținându-și corpul ceva mai aplecat în față.

Stilul paralel (sursa Wikipedia)

   Modernismul s-a instalat în 1990 odată cu V-style (sau V-ul Boklöv) și este ceea ce cunoaștem noi astăzi. Schiurile au vârfurile depărtate, sportivii își apleacă mult corpul în față, brațele sunt trase ușor înapoi. Tehnica a fost inventată în timpul antrenamentelor de un săritor polonez (Mirosław Graf). Ceea ce este de apreciat este încăpățânarea cu care săritorii au insistat pentru acceptarea acestui stil în întrecerile oficiale, fiind necesar un deceniu pentru aceasta. Inițial depunctați pentru adoptarea lui, zburătorii moderni au reușit să convingă prin lungimea săriturilor că nouă tehnică oferă performanțe superioare.

V-style (sursa Wikipedia)

   Și pentru că întodeauna există și un „next output”, avem și un stil nou-nouț. Din 2017 se zboară în H-style, un fel de V cu schiurile paralele. Rămâne de văzut cât plus de eficiență va aduce.

H-style (sursa Wikipedia)

   Ca stilul să fie perfect, aterizarea trebuie făcută cu „telemark”, un fel de fandare care devine din ce în ce mai greu de realizat pe măsură ce zborul este mai lung.

   Punctajul unei sărituri este o combinație între notele obținute pentru stil (nota maximă fiind 20) și lungimea săriturii. Punctele pentru lungime se calculează în funcție de punctul de construcție și dimensiunea trambulinei. Sportivul ce atinge punctul de construcție primește 60 de puncte (120 de puncte pentru trambulinele de zbor cu schiurile). Orice metru în plus sau în minus valorează de la 1,2 la 4,8 puncte în funcție de dimensiunile trambulinei (1,2 pentru K>170; 4,8 pentru K<24). Lungimea săriturii se măsoară de la punctul de desprindere până la cel în care sportivul atinge solul.

 Zi frumoasă 

    Cum în sport există nu numai constante (gen cele de mai sus) ci și variabile, punctajul mai poate fi influențat de lungimea zonei de elan (poarta de la care pleacă schiorul) și de viteza și direcția vântului. Până acum puțin timp acestea nu erau luate în calcul (viteza vântului) sau se repetau săriturile în aceleași condiții. Cu siguranță era incomod, ba chiar frustrant să trebuiască să sări din nou (primul punctaj fiind anulat) doar pentru că organizatorii modificau punctul de plecare. Ei bine, matematica a găsit o rezolvare și pentru aceste lucruri. Diferența dintre porți se măsoară în puncte (în plus dacă se pleacă de la o poartă inferioară sau în minus dacă se pornește mai de sus) iar viteza vântului generează corecții pozitive (dacă este vânt din spate, considerat nefavorabil) sau negative (pentru vântul din față, portant).   

K 90

      Ideea generală este ca toți factorii de mediu să fie cuantificați cumva în cifre care pot fi adunate sau scăzute pentru a obține punctajul săriturii. În condiții ideale, un metru în plus de alunecare (plecarea de la o poartă superioară, distanța dintre ele fiind de aproximativ 70 cm) generează un zbor suplimentar de 5 m. Direcția și viteza vântului sunt măsurate în cinci puncte în timpul săriturii, formula generând astfel un punctaj individual care caracterizează condițiile de moment de care beneficiază sportivul.

 Cele patru splendori

   Pentru a nu intra în detalii legate de concursuri și campionate, nu voi aminti decât de interesantul turneu al celor 4 trambuline ce începe în fiecare decembrie și se termină imediat după Anul Nou. Sunt patru trambuline (două în Austria și două în Germania) pentru care se creează un clasament separat, desemnându-se un câștigător. La prima vedere pare că turneul nu aduce nimic suplimentar, dar caracterul deosebit și dificil al întrecerii a făcut ca în toată istoria de 66 de ani doar doi sportivi să reușească să câștige toate cele patru etape (în 2002 și 2018).

    Și pentru că de ceva vreme iarna nu ne mai ajunge sau nu mai este ce a fost odată, există un campionat de vară pentru săriturile cu schiurile, pe suprafață sintetică.

Mijlocie și mare

  Și uite așa ne întoarcem din nou la Râșnov. La nivel mondial, federația de profil discută despre înființarea unui turneu similar celui cu 4 trambuline pentru perioada estivală. Este vorba de un eveniment mai redus ca amploare, cu trei trambuline, unul din orașele luate în calcul ca organizator fiind Râșnovul. Aici, în luna septembrie a acestui an, este posibil să se desfășoare două etape ale Cupei de Vară, primele din viitorul concurs care se pare că prinde contur.

Un oaspete de seară

   Că vom avea sau nu o competiție de înalt nivel la Râșnov, doar timpul ne va spune. Până atunci însă va rog să luați în calcul primul week-end din martie când la Râșnov vor avea loc trei etape ale campionatului feminin, primele după Jocurile Olimpice.

    Go, go, go Daniela Haralambie!

Trambulina mare

Un tărâm de vis al ţării noastre de basm : Partea întâi – Plimbări pe la izvoare şi două bonusuri de bună purtare (drumeție din iunie 2017)

  Ca toţi pasionaţii de călătorii, indiferent dacă merg pe jos, cu maşina, prin aer sau apă, am o listă cu locuri de văzut. Lista este lungă şi foarte stufoasă, existând tot felul de categorii, de la “cel/cea mai” până la “locul de unde”.

Vedere spre Izvoru Mureșului (localitatea) de pe Culmea Arama Neagră 

  În unele din momentele mele de visare când, deşi stau cu ochii deschişi, mă văd urcand munţi, străbătând câmpii, străpungând chei unele mai înguste decât altele, ajung să-mi imaginez că explorez un râu până la izvoare.

  Ca toţi pasionaţii de călătorii iubesc poveştile. Niciun loc nu poate fi fermecat dacă nu există o legendă împletită în adevăr.

  Dintre toate tărâmurile de vis ale ţării noastre de basm există unul aparte. Undeva, din nişte munţi cu piscuri mai modeste, izvorăsc două râuri cu drumuri şi destine diferite, unite de o frumoasă poveste.

Urcând Culmea Arama Neagră

  Mureşul şi Oltul, fraţi gemeni şi fii de împărat, au plecat să-şi caute tatăl care nu se întorsese din ultima bătălie. “Să mergem spre miazănoapte” a spus Mureşul. “Ba spre miazăzi” a hotărât Oltul. Şi pentru că niciunul nu a vrut să cedeze, fiecare a apucat în direcţia pe care o credea mai bună şi nu s-au mai văzut niciodată. 
Mureşul are o lungime de 789 km şi străbate739 pe teritoriul României , 22 graniţă cu Ungaria şi 28 pe teritoriul Ungariei, înainte de vărsarea în Tisa. Este cel mai lung curs interior. Îşi adună apele dintr-un bazin de 30.332 kmp şi are un debit de 186 mc pe secundă.

  Oltul are o lungime de 614 km, un bazin hidrografic de 24.050 kmp şi un debit de 174 mc pe secundă.  Pare fratele mai mic, dar este singurul râu important care este 100% românesc, având izvorul în România şi vărsându-se în Dunăre tot pe teritoriul Românie, la Islaz. Cred că de asta sunt oltenii aşa de mândri…

  Ceea ce este cu adevarat deosebit este faptul ca între izvoarele celor doua râuri sunt cam 5 km (în linie dreaptă, măsuraţi pe Google). Acestea sunt parţial legate de un traseu turistic marcat cu cruce roşie şi care în aproximativ 3 ore te duce de la unul la celălalt.

  Din păcate niciunul din aceste izvoare nu este situat suficient de aproape de un loc de cazare care sa îţi permită într-un traseu de o zi să le vizitezi pe amândouă şi să te întorci la punctul de plecare.  Desigur, adepţii corturilor au maximă libertate şi voi avea nişte ponturi doar pentru ei, însă nu vreau să povestesc doar pentru turistul de nişă.  

Vârful Hăşmaşu Mare (centru), în dreapta Crucea Hăşmaşului

  Pentru a vizita Izvorul Oltului trebuie să ieşi din Gheorgheni pe DN 12C spre Lacul Roşu şi la intersecţia cu DJ125A să faci dreapta pe acesta, de-a lungul văii Mogoş Biuc. Drumul judeţean leagă Gheorgheniul de Covacipeter, un fel de aşezare de sălaşe de vară. Administrativ aparţine de municipiu şi are rangul de cătun. 
  Drumul judeţean îşi continuă drumul până la Bălan, însoţind cursul superior al Oltului. Prima partea de traseu (intrarea pe Valea Mogoş Biuc-Covacipeter) are vreo 6 km şi se poate parcurge pe jos, cu bicicleta sau cu maşina, ultima nefiind recomandată pe vreme rea : nu este asfaltat, are câteva zone cu diferenţă de nivel destul de mare şi multe şleauri. 

Hăşmaşu Mare, vedere din trecătoarea Oltului

  Drumul este marcat cu cruce albastră, marcaj care se pierde uneori. Chiar înainte de Covacipeter ajungem în Trecătoarea Oltului care este un fel de şa între doua culmi domoale. Locul are o frumuseţe deosebită şi oferă puncte de belvedere spre Hăşmaşul Mare. Totul arată ca o poiană imensă presărată cu câteva lăcaşe (căbănuţe, grajduri) printre care şi o biserică de lemn. 

 În Trecătoarea Oltului

  Din Trecătoarea Oltului facem dreapta pe un fir de drum şi după câteva sute de metri ne oprim în faţa unui gard care ne indică faptul că vom intra pe o propietate privată. Dacă am venit motorizaţi este bine să lăsăm maşina aici, nu mai avem de parcurs mai mult de 100 m. Urcăm uşor şi ajungem la Izvorul Oltului, loc marcat cu piatra ridicată de ABA Olt-SGA Harghita în 2012 şi care ne ofera informaţii preţioase legate de lungime, debit şi bazin hidrografic, județe străbătute. 

Izvorul Oltului

  Apa izvorăşte dintr-o zonă mlăştinoasă din amonte de izvor, continuându-şi apoi drumul sub formă de pârâu firav care, după ce traversează drumul forestier, se ascunde printre ierburi.

  Presupun că şi coborârea spre Bălan are parte de peisaje extraordinare, însă distanţa este de vreo 2 ori mai mare iar starea drumului nu te stimulează deloc.

Munţii Hăşmaş, vedere de pe Culmea Arama Neagră 

  Dacă am rezolvat-o cu Oltul, pentru Mureş trebuie să facem ceva mai mult efort. Este drept că traseul începe chiar din spatele gării Izvorul Mureşului (localitate în care vă recomand să vă cazaţi dacă vreţi să vizitaţi aceste obiective), dar nu există decât varianta pe jos. 
  Traseul turistic porneşte chiar de lângă gară. Este vorba de un traseu în circuit, marcat cu punct albastru şi care îţi oferă două variante de a atinge Vârfu Negru (sau Arama Neagră cum am mai auzit printre localnici). 

  Prima variantă străbate Culmea Arama Neagră şi începe să urce agale spre vârf, alternând zonele împădurite cu cele de păşune. 

Culmea Arama Neagră

  Apropo de pădure, pe lângă multele foioase am văzut şi multe conifere la altitudini destul de joase. 
  Pe prima porţiune de traseu, după ce căpătăm puţină altitudine şi avem vizibilitate, putem vedea (da, şi de aici) Hăşmasu Mare. O să vedeţi că nu-l pomenesc degeaba.

Munţii Hăşmaş : Moara Dracilor (jos)

  Undeva pe la jumătatea traseului întâlnim un izvor langă o stână, loc bun de popas. De aici urcăm puţin mai susţinut.

  Poteca străbate o pădure de brad care nu-ţi oferă prea multă vizibilitate aşa că, după un ultim efort, ajungem pe vârf fără a băga de seamă.

  Pe vârf se găsesc mai multe indicatoare, mai vechi sau mai noi, care ne indică mai multe trasee. Crucea roşie, care a mai apărut sporadic pe traseul nostru, se îndreaptă spre nord, coborând mai întâi în Șaua Loh, urcând apoi pe Vârful Şipoş unde intersectează traseul triunghi roșu ce leagă pe direcția est-vest Bălanul de Gheorgheni. Până pe Şipoş s-ar face cam o oră şi jumătate şi încă o oră până la Izvorul Oltului, ultima parte nefiind marcată pe hărțile noi.

Vârful Negru

  Dacă luăm în calcul timpii oficiali de parcurgere, un traseu complet Izvoru Mureşului (localitatea)-Izvorul geografic al Mureşului+Izvorul Oltului s-ar parcurge în 7-8 ore, deci parcurgerea dus-întors într-o singură zi este greu de realizat.

  Lăsăm în dreapta traseul spre Olt şi noi continuăm înainte, în uşoară coborâre spre Mureş, urmând ca în câteva minute să ajungem la refugiul turistic Flori Ghiță. 
  Ei bine, aici am avut parte de o surpriză extraordinar de plăcută. Refugiul este construit într-o poieniţă, este foarte îngrijit şi curat, fără paturi sau priciuri dar cu siguranţă foarte confortabil în caz de nevoie. A fost ridicat de Clubul Montan Hășmaș, la 1.350 m altitudine și la 15 minute de destinația călătoriei noastre. Este îngrădit şi are un fel de foişor (masă+băncuţe acoperite) precum şi o vatră pentru focul de tabără, în cazul în care se doreşte aşa ceva.

Refugiul Flori Ghiță

  Indicatoarele ne indică ca următoare variantă de continuare a traseului Peştera Şugău, fiind marcat cu punct albastru. Ca varietatea să fie şi mai mare, punctul apare şi sub formă de pătrat. Ba mai apare şi banda albastră care pare a avea acelaşi drum.

  Fac acum o paranteză, iubitorilor de cort. Dacă ajungeţi prin zonă împreună cu echipamentul vostru de cazare, nu ocoliţi refugiul. Este foarte bine poziţionat pentru mai multe drumeţii, presupunând că ruta de venire şi plecare ar fi Izvorul Mureşului, localitatea. De aici puteţi ajunge la Olt, aşa cum v-am spus mai sus sau puteţi coborî spre Peştera Şugău (marcaj punct albastru, o oră şi jumătate) şi localitatea Voşlobeni care se laudă a avea cea mai bună miere din zonă. Lemn pentru foc se găseşte în pădure, iar apa nu este departe. Doar de asta aţi venit, pentru adevăratul izvor al Mureşului.

  Zic “adevăratul” izvor al Mureşului pentru că din interese turistice, în localitatea cu acelaşi nume s-a amenajat un loc de selfiuri. Nu l-am vizitat, dar dacă îl căutaţi pe net îl găsiţi cu uşurinţă.

  De la refugiu, în cartea căruia trebuie să scrieţi dacă îl vizitaţi, în 5 minute, pe curbă de nivel, se ajunge la Mureş. Locul a fost marcat de Asociația Pro Izvoru Mureșului din Gheorgheni pentru ABA/SGA Mureș în 2016  tot cu o piatră care ne dă aceleaşi detalii : lungime, bazin hidrografic, debit.

  Dacă Oltul se pierdea printre fire de iarbă, Mureşul curge prin pădure fiind loc de adăpătoare pentru animalele sălbatice (noi am găsit urme de căprioare).  Izvorul este bine ascuns, fiind vizibil cu doar câţiva metri înainte de a junge la el.

  Întoarcerea am făcut-o pe acelaşi traseu, acordând mai mult timp fotografiilor, vizionării peisajului şi binemeritatei odihne.

  Fac o paranteză tehnică, legată de marcaje. Aşa cum v-am spus, din localitate spre Izvorul Mureşului pleacă punctul albastru, cu două variante de urcare pe vârf : Culmea Arama Neagră şi Culmea Ponghic. 
  Pe hărţile vechi acest marcaj nu apare, avem în schimb crucea roşie despre care spuneam că ne îndrumă spre Izvorul Oltului continuându-se apoi spre Vârful Fagu Înalt-Vârful Medieş-Pîngăraţi. De altfel, crucea roşie este singurul marcaj ce apare în zonă pe aceste hărţi. Pe teren aceasta apare sporadic până pe Vârful Negru, nu cunosc starea marcajului după acest punct. 
  Lângă gară există un panou informativ în care nu regăsim crucea roşie pe Culmea Arama Neagră ci în Munții Hargitei, legând gara din Izvoru Mureșului de Vârful Greţeș, trecând pe lângă izvorul turistic. Pe hărțile vechi crucea are culoare albastră și duce spre Vârful Răchitiș. 
  Avem punctul albastru şi un triunghi galben pentru un traseu direct spre Peştera Şugău. La refugiul turistic avem indicatoare cu marcaj albastru (punct, pătrat şi bandă) spre peşteră. 
  Şi ca să fie totul şi mai complicat, am vazut şi o bandă galbenă (spre Şipoş din Vârful Negru) care nu ştiu dacă are continuare, dar și o bandă roșie despre care nu știu nimic. 
  Indicatoarele sunt scrise în română, maghiară şi engleză. Unele dintre ele arată direcţia şi destinaţia, fără a aminti timpul de parcurgere. Ideea este că o aplicaţie de tracking pe telefonul mobil vă poate ajuta fie doar şi pentru a vă putea întoarce pe acelaşi traseu.  

  Pachetul “vizită la izvoare” a avut două bonusuri : Lacul Roşu şi Cheile Bicazului, un must have dacă ajungi în zonă.
  La Lacul Roşu se ajunge plecând din Gheorgheni pe DN12C, un drum foarte frumos, cu serpentine şi peisaje şi destul de bine întreţinut. Poţi parca vizavi de lac şi ai mai multe variante de relaxare : un pic de plajă pe malul lacului (dacă vremea permite), un traseu ce înconjoară lacul sau o plimbare cu barca. 

  Este un lac de baraj natural, adica un fir de apa (Pârâul Roşu) a fost închis de prăbuşirea unui versant în urma unui cutremur în 1838. Se mai numeşte şi Lacul Ucigaş deoarece se spune că alunecarea de teren a îngropat un sat împreună cu locuitorii săi. Trunchiurile copacilor rămaşi sub ape s-au pietrificat şi dau astăzi aspectul deosebit al locului. 

  Se pare că Lacul Roşu este în pericol deoarece începe să se colmateze, ultimele lucrări de întreţinere făcându-se cu peste 25 de ani în urmă. În prezent uscatul înaintează cu aproximativ 1 m pe an, ceea ce înseamnă că peste maxim 80 de ani Lacul Roşu va fi istorie. 

  În sudul Lacului Roşu sunt Munţii Haşmaş, în nord sunt Munţii Giurgeu. Asta înseamnă multe trasee montane pentru toate gusturile. Amintesc doar de cel spre Vârful Suhardul Mic, un excelent loc de belvedere.

  Cheile Bicazului sunt poate cele mai impresionante chei din România, ţinând cont de accesibilitatea lor. Au fost săpate de râul Bicaz care izvorăşte din Hăşmaşu Mare, au 6 km lungime şi fac legătura între Transilvania şi Moldova. Fac parte din Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş şi sunt străbătute de drumul naţional 12C, asta ca să ştiţi pe ce drum trebuie să ajungeţi. 

  Sunt foarte spectaculoase, înălţimea pereţilor atingând 350 de metri în sectorul Gâtul Iadului (cam pe acolo unde este bazarul). Primul drum prin chei a fost construit dinspre Gheorgheni, în 1910. Continuarea spre localitatea Bicaz Chei s-a făcut în 1937. Caracterul sălbatic este mai greu de găsit acum, dar am descoperit o fotografie din 1931 realizată de Kurt Hielscher, un celebru fotograf german a cărui specialitate erau cărţile poştale şi ghidurile de călătorie.

(sursa www.descopera.ro)

  Invitat fiind să realizeze un album de prezentare a României, a fost facinat de frumuseţea naturală a locurilor şi a oamenilor, apreciind în mod vădit portul popular românesc. Fotografia lui din Cheile Bicazului mi s-a părut a conţine esenţa acestor locuri.

  Etimologic, Bicaz se pare ca se trage din bicaş (cremene), termen folosit şi în prezent în Maramureş, Sălaj şi Bihor (bicaşei=pietre).

  Dacă am ajuns în Cheile Bicazului trebuie să amintesc de via ferrata.

  Traseele de via ferrata sunt nişte trasee turistice mai speciale, foarte apropiate de alpinism. Practic pe un perete de stâncă sunt montate elemente ajutătoare (cabluri, scoabe, podeţe, etc) care facilitează escalada. Pentru un asemenea sport trebuie să ai echipament adecvat (cască, ham, un set special format din două lonje elastice, carabiniere cu deschidere largă și sistem de absorbție a energiei în caz de cădere), încălţăminte aderentă (fără a fi espadrile de alpinism), mănuşi şi mult curaj. Traseele au cinci grade de dificultate (de la A la E), sectoare de dificultăţi diferite alternând într-un traseu. Nu orice traseu cu cablu înseamnă via ferrata, dar m-aş risca sa spun că Circuitul Cheilor Galbenei şi Valea lui Stan se încadrează în definiţie, ele fiind situate ca dificultate înaintea lui A (mai uşoare decât cele uşoare). Nu au apărut de foarte mult timp în România, dar sunt din ce în ce mai căutate.

Uriaşul din cer

  Atât zona Lacul Roşu cât şi Cheile Bicazului oferă variante de căţărare. Langă Lacul Roşu este amenajat traseul Wild Ferenc (amenajat în 2016 în memoria alpinistului transilvănean). Este un traseu C/D (mediu/dificil), cu o lungime de 200 m şi o diferenţă de nivel de 173 m, accesul fiind liber.

  Cheile Bicazului ofera cel mai lung traseu de via ferrata din ţară. De fapt este un complex de cinci trasee care totalizează 2.400 m lungime, fiind amenajate de Clubul Montan Roman sub indicaţiile lui Constantin Lăcătuşu. Traseele cu denumirea de Astragalus (de la planta endemică denumită cosaci bicăjean, asemănătoare trifoiului ) au fost inaugurate în 2017. Accesul se face pe lângă Cabana Ecolog (situată la ieșirea din chei spre Bicaz, în Cheile Șugăului) unde se plătește taxa de acces site (5 lei) și taxa de via ferrata (10 lei), de aici putând fi închiriat și echipamentul special pentru cățărare (set via ferrata+ham+casca=20 lei).

  Informații tehnice privind traseul până la Izvorul Geografic al Mureșului găsiți aici. 

  Și astfel izvoarele au fost găsite, cercetate și gustate. Lacul Roșu și Cheile Bicazului doar au întărâtat drumețul din mine și au înmulțit considerabil lista cu „de facut”.

  Urmează cireașa de pe tort și nota maximă.