Upgrade la 20 de ani

Prima dată când am mers în Piatra Craiului a fost prima dată când am dormit în cort și când am mâncat o supă la miezul nopții (re-preparată, căci prima a evadat în iarbă când a fost gata). Se întâmpla pe la începutul verii, în 1992. După aceea, vizitele în Crai au fost puține.

În această toamnă am ajuns la Plaiul Foii căutând un loc liniștit și nu prea îndepărtat, unde te poți odihni la întoarcerea din traseu și unde te poți relaxa o zi întreagă pivind la creste.



Plaiul Foii

Luni, în drum spre Zărnești, ne-am oprit în Râșnov pentru a vizita arhicunoscuta cetate și mai puțin cunoscuta peșteră, Valea Cetății (Fundata).

Peștera a fost descoperită în 1949 în urma unei explozii hidraulice (un sezon ploios a dus la acumularea unei mari cantități de apă în sala mare a peșterii, presiunea acesteia reușind să disloce pământul ce colmatase în timp îngusta galerie de acces). Din 1954 și până în 1989 au fost cartografiați aproximativ 950 m, iar până în 2010 peștera a fost în permanent pericol de distrugere datorită accesului necontrolat al turiștilor.



Spre peșteră, pe poteci diferite

Reamenajarea și conservarea peșterii s-a realizat în zece luni (buget de 300.000 euro și administrare privată), din decembrie 2010 putând fi vizitată în forma actuală : ușă specială de acces pentru păstrarea microclimatului, pasarele din material antiderapant, lumină specială. Vizitarea durează cam zece minute din care 30 de secunde sunt petrecute în întuneric total și într-o tăcere deplină pentru a simți peștera în cea mai naturală stare a ei.

Se ajunge ușor, peștera fiind situată la 450 m de drumul național Râșnov - Poiana Brașov și la 1.500 m de cetate.



Cetatea Râșnov

 Apărută în secolul al XIII-lea ca o necesitate, cu rol de protecție în timpul invaziilor tătare, cetatea țărănească Râșnov, construită prin eforturile reunite ale localnicilor, este una dintre cele mai bine păstrate din Transilvania. Cavalerii teutoni au adus primii coloniști sași. Pe lângă agricultură au apărut și bresle ale meșteșugarilor (strungari în lemn și țesători). În feudalism devine al doilea târg ca importanță din Țara Bârsei (după Brașov). Denumirea are la bază cuvântul "roz", "trandafir" în latină, germană și slavă, floare ce se regăsește pe emblema cetății încă din perioada medievală.



Râșnov apoi Crai

Cu ochii la versantul vestic al Pietrei Craiului, am ajuns la Plaiul Foii după 11 km de drum pietruit, nu comod, dar accesibil. Ne-am cazat (confort decent și preț acceptabil) și nu am ratat ocazia de a mângâia caii ce pășteau liniștiți în fața cabanei. Frumoși și blânzi, ne-au lăsat în mijlocul lor. După un timp s-au dus în altă parte, poate la o gură mai proaspătă de iarbă.

Dacă e marți, e Diana. Pentru acomodare am ales un traseu ușor pentru prima zi : Plaiul Foii - Poiana Curmătura Prăpăstiilor (Refugiul Diana) - Colțul Chiliilor - Plaiul Foii.

Traseul marcat cu triunghi galben pornește la 1.500 m de cabană (direcția spre Zărnești) și după ce traversează Poiana Padina Popii (oarecum în diagonală și la inspirație deoarece marcajele lipsesc) ajunge la Valea Urșilor pe care o urcă prin zone sălbatice și pustii.
În poiană realizăm că toamna a venit, în ciuda temperaturilor estivale : au răsărit brândușele.

După un urcuș de 660 m altitudine, ajungem în Poiana Curmătura Prăpăstiilor, la refugiul Diana.



În mișcare

  

Pe Google Diana este prima opțiune atunci când ai căutat cuvântul "refugiu" (puteți încerca, știu ce spun). Are dedicat un cântec ("Am plecat să reclădim Diana/Un refugiu vechi și părăsit/Am lăsat șprițul și damigeana/Și spre Plaiul Foii am pornit") și o istorie tumultoasă. Inițial adăpost de vânătoare (cu denumirea "Consomol"), în 1975 s-a reconstruit ca o cabană cu 20 de locuri (de "vină" fiind Salvamont Zărnești și elevii Liceului Teoretic) care a ars in 1980. Vânătorii de munte au construit un șopron de lemn iar în 2003 a fost ridicat refugiul actual, reparat și curățat în 2008 de Asociația Montană Carpați (îi știți, www.carpati.org ).



Diana

  

Am citit scrisoarea Alexandrei de mulțumire către toți și toate care i-au înlesnit drumețiile pe munte. Frumos !

După câteva momente de odihnă am coborât spre Colțul Chiliilor (prefer singularul "colțul" folosit de Emilian Cristea în "Piatra Craiului" apărută în 1984). Până în Șaua Chiliilor poteca se strecoară prin pădure, urmând banda albastră. În șa, soare și brândușe de toamnă. Spre dreapta poteca coboară spre schit iar spre stânga se întinde alene până pe malul Bârsei Mari, scurtând distanța spre Plaiul Foii (nu este marcată, dar este clară și sigură).

Am vizitat micul loc de reculegere din peștera schitului, închinat Cuvioasei Paraschiva, apoi ne-am îndreptat spre cabană pentru odihnă.

Aventura de miercuri a început cu un drum până la Zărnești, de unde am plecat în traseu.



Brândușe și oi. Sau invers...

Am ținut banda galbenă pe o curbă de nivel paralelă cu drumul, ce a urcat la început mai voinicește apoi mai domol până în dreptul Văii Crăpăturii, oferind o priveliște de vis marcată de Măgura Codlei.



Salut, Zărnești !

 Până aici am fost călăuziți de trei marcaje, două turistice (banda galbenă și cea albastră) și unul mai neortodox deși avea formă de cruce, săpat în scoarța coniferelor ce confirmă poteca spre Schitul Colțul Chiliilor.



În sus

 Am atacat Valea Crăpăturii la început prin pădure apoi prin stâncăria abruptă dintre cei doi pereți, zgârciți pe alocuri cu spațiul dintre ei. Poteca nu are pe unde șerpui, așa că urcă pieptiș către șaua cu același nume.



În jos

 Sunt zone cu grohotiș (doar suntem în Piatra Craiului) dar care nu ridică mari probleme.



Tovarăși

 Linia îngustă a cerului sprijinit pe stânci, ferigile și câțiva jnepeni ne-au fost tovarăși în următoarele două ore.



În Șaua Crăpăturii spațiul s-a deschis. Cu gustul fragilor de toamnă pe buze am primit ca premiu toată priveliștea Țării Bârsei și toată măreția Pietrei Mici pentru care am promis că vom reveni în Crai.



Acul Crăpăturii și Măgura Codlei



Piatra Mică

 În 15 minute am fost la Curmătura, cea mai cunoscută și populară cabană din Crai. Aflată într-un proces de refacere (se upgradează sala de mese la varianta cu șemineu), cabana va fi în curând mai accesibilă : drumul forestier va fi lărgit și pietruit și va lega Curmătura de Prăpăstiile Zărneștilor. Nu vreau să fac încă niciun comentariu, vreau să dau o șansă oamenilor locului care sunt singurii în măsură să protejeze natura de spiritul antreprenorial caracterizat de maximizarea profitului (hai că am zis-o frumos !).

Și un moment special pentru colegii mei : ediție de colecție, producție 1990. Un an bun, cu parfum și savoare. Din păcate, condițiile de păstrare nu au fost cele potrivite.



!!!

Dar să lăsăm istoria și politica ...    



Sfârrrr

 După o ciorbă și un ceai (clasic, știu) am coborât spre Fântâna lui Botorog și am constatat surprinși că la vreo 5 minute de Curmătura se construiește de zor o cabană. Nu știu dacă este locuință privată sau va intra în circuitul turistic, dar este situată în interiorul rezervației, zonă care ar trebui să aibă un statut mai special, cu o protecție maximă.

În Poiana Zănoaga am salutat Piatra Mare și Bucegii, la Botorog ne-am astâmpărat setea, din Zărnești ne-am cumpărat ca premiu de bună purtare ciocolată și ne-am retras către Plaiul Foii.



Bucegi

Pentru joi rezervasem cel mai greu traseu din Carpații Românești : Plaiul Foii - Refugiul Șpirlea - La Zăplaz - La Lanțuri - Vârful La Om, traseu marcat pentru prima dată în 1887. Am plecat pe bandă roșie de la Plaiul Foii mai târziu decât ne-am fi dorit, motorizați până la bariera de la Pârâul Runcu, apoi încercând un pas vioi (care nu ne-a reușit) pe Valea Șpirlei. Aparent ușor de abordat, Valea Șpirlei s-a dovedit înșelătoare, gâfâindu-ne puțin mai mult decât ne-am fi așteptat. Ușor, ușor am parcurs cei 570 m diferență de nivel și am ajuns la Refugiul Șpirlea, frate cu Diana. Conștienți că nu mai putem să atingem cel mai înalt vârf al Pietrei, ne-am luat micul dejun cumulat cu prânzul și am mai lenevit o oră. Am hotărât că vom urca până unde ne va permite timpul sau ne vor ține picioarele.



Bârse

  

Mai sus de Șpirlea perspectivele se schimbă. Iezerul se vede în toată speldoarea și m-a făcut să mă gândesc la acel traseu minunat, de anduranță, prin care poți străbate Carpații Meridionali de la un capăt la celălalt.



Iezer Păpușa

  

După ce ieși din pădure, având tot timpul în față abruptul pe care urmează să-l cucerești (prima dată am vrut să spun "înfrângi", dar lupta nu o dai cu el ci doar cu tine, iar dacă nu te acceptă nu ai altceva de făcut decât să pleci acasă), începe adevărata aventură, adevărata față a Craiului. Pante înclinate, praguri înalte, grohotișuri.

Din păcate picioarele au cedat primele. Ne-am întors din drum alegând siguranța în locul riscului a de a-mi distruge și mai mult genunchii. Nu a fost să fie acum, va urma o dată viitoare. Să spunem că a fost tura de aclimatizare.

Ne-am întors la Șpirlea nu înainte de a scotoci prin grohotiș după fosile. Da, cred că am găsit ceva. Nu sunt specialist, dar ridurile alea imprimate în piatră cam asta par să fie.



Fosilele

  

Odihnă încă vreo două ore lângă Pepito și înapoi la Plaiul Foii.

Vineri a fost ziua rezervată pentru odihnă și lectură.

Abia după-amiază am dat o fugă până la Prăpăstii, pe care nu le văzusem.

Am întâlnit ceva lume pe acolo chiar și la escaladă. 

Plimbarea ușoară s-a întins până la Cheile Pisicii. Abia aici am văzut primele semne de toamnă în frunzele copacilor. Un septembrie superb, special pentru excursii la munte.

Întoarcerea de sâmbătă am făcut-o prin Bran, Rucăr și Câmpulung. Ne-am oprit de două ori, în puncte strategice.



Bran

  

La Bran am vizitat castelul, retrocedat acum și intrat în circuitul turistic ca muzeu privat. Mobilierul din interior, de patrimoniu, a fost preluat de statul român.



Bran

 În locul lui au fost aduse colecții ale actualilor proprietari, descendenți ai familiei regale române. Sunt piese de mobilier (în majoritate din secolul al XIX-lea), armuri din diferite perioade, arme ale Prințului Nicolae, costumul popular cu specific muscelean al Principesei Ileana precum și costume și accesorii de la filmările care au avut loc în castel de-a lungul timpului. Holul ce duce spre sala armelor este decorat cu scuturi cu blazoane ale lui Mircea cel Bătrân, Reginei Maria sau Principesei Ileana, dar și ale Brașovului sau Țării Bârsei.



Stema lui Mircea cel Bătrân

Dracula nu lipsește din peisaj, dar este clar delimitat de Vlad Țepeș. Dacă în cazul voievodului muntean accentul cade pe istorie, celălalt este încadrat între Bram Stoker și filmul inspirat de romanul acestuia. Sunt expuse costume și bijuterii purtate de actorii principali.

Fiind sâmbătă am întâlnit mulți turiști străini, clar majoritari printre vizitatorii muzeului. Mi-a plăcut că una din ghide era îmbrăcată în costum popular, nu autentic, dar de efect.

A doua oprire am făcut-o la celălalt capat al culoarului, la Câmpulung, la cofetăria Iepurașul. Și nu mai adaug nimic căci știți și voi de ce.

Întorcându-mă ca Dumas după douăzeci de ani (aproape) la Diana, la Colțul Chiliilor, la Valea Crăpăturii și la Curmătura mă bucur că am regăsit Craiul nărăvaș.

În Piatra Craiului plecat-am iară

Cu un rucsac în spate și-o chitară

Și hoinăream hai-hui

Prin Piatra Craiului

Să o-ntâlnesc pe fata munților

......................................

Apă, piatră, foc și aer

Pentru că Buzăul ne rămăsese restant din concediu, ne-am hotărât să-i dăm binețe Cascadei Pruncea într-o sâmbătă senină și promițătoare.

Pentru a te bucura de cea mai frumoasă cădere de apă din Munții Buzăului trebuie să ai răbdare până la Siriu. Dacă până la Buzău te plictisește puțin câmpia, când pătrunzi în vale peisajul devine mai animat. Te întâmpină serpentine, urcușuri, coborâri și multe localități, unele țesându-se de altele.

Odată ajuns în Siriu, pentru a ajunge la cascadă trebuie să faci la dreapta pe Valea Cașoca, înainte de ieșirea din localitate. Drumul este practicabil deși nu a cunoscut niciodată asfaltul. Locurile sunt frumoase și primitoare chiar și pentru popas de noapte.

Cam 5 km sunt de străbătut până la Cabana 14 Scaune, pe care o lași pe stânga și încă doi până în dreptul stâlpului cu nr 97. Pe dreapta coboară un drum forestier care traversează pe un pod apa Cașocăi, iar pe lângă piciorul podului se coboară la cascadă.

După legendă aici își avea ascunzătoarea haiducul Gheorghilaș, sărbătorit și în prezent de locuitorii din Gura Teghii.

Pruncea (sau Cascada Cașoca) este zgomotoasă, apa căzând de la o înălțime de 7 m înainte de a curge mai liniștită spre vărsarea în râul Buzău. Ușor ascunsă de drum (este situata sub nivelul acestuia) este umbrită de pereții de stâncă printre care se strecoară.

"C10H16O" este o denumire cu seriozitate și răceală științifică. "Aurul nordului" indică o comoară cunoscută și de argonauți care, în drumul lor spre lâna de aur, au ajuns pe tărâmuri bogate în "ambră", piatră cu puteri magice folosită de vrăjitori.

Chihlimbarul (căci despre el este vorba) și-a găsit loc de odihnă în Munții Buzăului, fiind exploatat oficial din secolul al XIX-lea în minele de la Colți. Prima mențiune datează din 1578 când Mihnea Vodă împreună cu soția sa, Neaga, dăruiesc bisericii din Aluniș o ușă încrustată cu chihlimbar. Rumanitul (denumirea chihlimbarului ce se găsește în România) a cunoscut apreciarea mondială în 1932 la o expoziție în Paris. Din 1927, an în care Dumitru Grigorescu preia exploatarea minelor și până în 1937 se extrag anual peste 150 kg. Odată cu moartea accidentală a proprietarului, exploatarea intră în faliment, fiind închisă definitiv în 1948. Muzeul din Colți s-a înființat în 1973, cu ajutorul locuitorilor, ca secție a muzeului de istorie din Buzău.

Pentru a-l vizita îți trebuie răbdare, puțin noroc și multă pasiune pentru aventură.

Din Pătârlagele faci dreapta (venind dinspre Buzău) ca să ajungi în Colți iar după ce traversezi calea ferată ai parte de rodeo. Mașina sare nărăvașă sub tine, te scutură, parcă dinadins intrând cu fiecare roată într-o groapă. Este și asfalt, dar a rămas puțin și exact în zonele în care nu îți este de folos.

După un timp dispare și asfaltul, iar drumul este parțial înghițit de surpările de teren.

În fine, după vreo 10 km ajungi în Colți și poți vedea în muzeu ca exponate diferite minerale, mai multe tipuri de chihlimbar, unelte folosite pentru extracția acestuia, podoabele dăruite Elenei Ceaușescu și cea mai mare bucată de chihlimbar din România care cântărește peste 1.800 g.

Dar cea mai prețioasă informație este cea legată de chiliile săpate în stâncă de la Aluniș, localitate la care ajungi "urmând drumul asfaltat" (o glumă bună a muzeografei).

Nucu și Aluniș pot fi considerate Athosul României. S-au descoperit aici peșteri cu picturi rupestre, folosite apoi de călugări, dar și numeroase chilii săpate în stâncă de către pustnici.

În Aluniș, la nr. 40, te întâmpină o poartă albastră și dincolo de ea una din cele mai vechi biserici încă în folosință.

Pe la 1270 doi ciobani, Vlad și Simion, au săpat în stâncă pentru a găsi icoana Maicii Domnului, așa cum i-a îndemnat o voce în somn. Găsind icoana, au săpat în stâncă împreună cu sătenii biserica din Aluniș, cu hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" care este și în prezent lăcașul de cult al satului.    

În jurul bisericii au fost săpate trei chilii, foarte asemănătoare prin metoda folosită și prin simbolurile, literele și semnele grafice inscripționate cu vestigiile săpate în cretă de la Basarabi, județul Constanța.

O potecă ce pleacă din fața bisericii și trece prin fața unei chilii, duce șerpuind printre stânci și rădăcini de copaci către un mic platou situat deasupra ansamblului rupestru, de unde, cocoțat ca în turla bisericii, poți cuprinde cu ochii tot satul și toată valea.

La Măgura Buzăului, timp de 16 ani, între 1970 și 1986, studenții și absolvenții Academiei de Arte din București au venit pentru a deprinde tehnica de sculptat în piatră de la cunoscuții cioplitori din Ciuta.

Cele 200 de lucrări de artă sunt risipite pe pajiștile din jurul Mânăstirii Ciolanu și sunt gestionate în prezent de Muzeul de Istorie Buzău, instituție ce a demarat un proces de restaurare. Deși zona este foarte frecventată, mai ales în week-end, iar animalele domestice pasc liniștite printre exponate, poienile nu și-au pierdut din  farmec iar tot ansamblul merită atenția unei întregi zile.

Pe fugă fiind, am năvălit pentru câteva clipe de pace în Mânăstirea Ciolanu.

Mânăstire de călugări, atestată documentar în secolul al XVI-lea, se pare ca ar fi fost ctitorită de Doamna Neaga. Numele de "Ciolanu" vine, cel mai probabil, de la oasele unor sihaștrii descoperite în poiană, loc în care își găsiseră refugiul câțiva călugări scăpați din Bizanțul ocupat de turci.

Mânăstirea are două biserici, situate la 100 m una de cealaltă : biserica veche are hramul "Sfântului Mucenic Gheorghe" iar cea noua "Sfinții Apostoli Petru și Pavel".

Mânăstirea are un muzeu în care se pot admira obiecte de cult, veșminte religioase și icoane, unele pictate de Gheorghe Tăttărescu pe la 1886.

Cu seara pe urmele noastre, ne întoarcem acasă după o excursie a elementelor : apă (Cascada Pruncea), piatră (chiliile săpate în stâncă), foc (chihlimbarul de la Colți) și aer (biserica din Aluniș și mânăstirea Ciolanu).