Deși nu a dat norocul peste noi să fim bugetari, mami s-a hotărât ca anul ăsta să facă punte (și luntre) și să serbăm Unirea a mică. A vrut să facă ceva atipic, să unească Țara Românească și Transilvania. Mă rog, în principiu nu spunem nu când este vorba de plimbare, dar tare am fi vrut ca Transilvania să fie în pădurea Ordoreanu, că e la 5 km de casă.
Pentru că în ultima vreme bipezii s-au făcut jmecheri și șusotesc doar când dormim noi, am aflat abia pe la Pitești că mergem la Cheile Buții.
Sincer, cum mami e rârâită, prima dată am crezut că mergem la Cheile Burții și ne-am temut că ajungem pe la vreun spa cu meniu pe bază de rucola.
După secole de mers cu mașina prin județe cu care poți câștiga la Fazan (Olt, Dolj, Gorj) am ajuns la destinație. Din care nu am înțeles nimic pentru că era seară.
Necazul adevărat a venit a doua zi când am fost luați pe sus și duși să vedem zăpadaaaa.
Nu am înțeles de ce atâta entuziasm, e la fel de rece și udă cum o știam. Pentru că am fost crescuți frumos ne-am entuziasmat politicos de parcă visul vieții noastre era să străbatem juma’ de țară pentru senzațiile pe care le ai când deschizi congelatorul. Mă rog, aproape pe acolo, din congelator mai vine un iz de carne de la porțiile noastre de mâncare.
Și pentru că un necaz nu vine niciodată singur, am fost vârâți cu forța și în Cheile Scorota. Atâta obsesie cu atâtea chei… În Scorota a fost ok, am mers pe potecuță, ne-am jucat cu niște bețe, am mirosit brazi și am pișulit toate marcajele turistice.
Ne-am întors acasă frânți, mai ales bipezii care au stat cu ochii cât cepele la drum în timp ce noi ne relaxam pe banchetă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu