Magic winter love (drumeție din ianuarie 2020)

Cabana Mălăiești 

   După un an de lălăială în care hălăduielile au fost cam pe sponci, am hotărât ca anul 2020 să fie altfel. Mi l-am dorit mai bogat în drumeții, mai divers și cu premiere. Dar pentru că este greu să faci ce nu ai mai făcut, am început cu ceea ce îmi place mai mult și mai mult și anume cu o drumeție la Mălăiești.

   M-am tot lăudat că Mălăieștiul este locul meu de suflet din Bucegi. Din păcate se pare că va rămâne singurul deoarece pe acest munte sunt mai multe cabane închise, într-o așteptare a nu-știu-cui și a nu-știu-ce. Din fericire, cu toată aglomerația de week-end, rămâne încă un loc minunat. Nu îl văd îngropat în comercial și nici nu cred că va avea soarta Vămii Vechi, așa cum au spus niște voci pesimiste. Trebuie doar să înnoptezi acolo și să ai răbdare ca valul turiștilor de o zi să treacă și să rămână cine trebuie.

Cabana Mălăiești

   Am plecat în drumeția de două zile sâmbătă dimineață, din Râșnov (premieră!), lăsând mașina undeva după ultima limbă de asfalt. Am aflat apoi că puteam să mai mergem motorizați vreo 2 km, dar până la urmă scopul este să faci mișcare în aer liber cât mai mult cu putință. Trebuie să recunosc că acest drum a fost mai puțin plăcut la întoarcere pentru că a trebuit să ne strecurăm printre mașinile celor mai puțin vrednici decât noi. Ieși de pe drum, oprește-te, inspiră poluare, chestii de acest gen, cam deranjante.

Cabana Mălăiești

   Valea Ghimbavului, în partea ei superioară, este formată dintr-o mulțime de văi ca niște capilare ce coboară din Bucegi. Lăsăm pe dreapta Velicanu și Țigănești și continuăm pe drumul forestier. După puțin timp (și după o zonă de exploatare forestieră) Glăjeria se duce liniștită pe stânga spre potecile ce urcă la Diham. O vom folosi la întoarcere pentru a schimba puțin traseul. Noi continuăm pe Valea Mălăiești până la capătul civilizației și începutul potecii de picior. Început care este promițător: un podeț, un pârâu și o pantă lină de încălzire.

Intrarea în traseu

   Deși traseul din Râșnov este un clasic pentru Mălăiești, recunosc că niciodată nu am urcat pe această variantă. Fără a avea vreo explicație. Mălăieștiul perfect pentru mine înseamnă Take Ionescu, ieșit acum din calcule pe motiv de iarnă.

   Ca să fac o paranteză, iarna aceasta nu prea este iarnă, cel puțin deocamdată. Nu cred că am văzut mai puțină zăpadă pe munte.

   Ok, poteca prietenoasă ne duce repede până la intersecția de trasee (cruce albastră urcând din stânga, din Glăjerie). De aici începem să ne agităm puțin, urmând banda albastră. Panta este mai accentuată, dar este aceeași pantă pe care ar fi trebuit să o urcăm și dacă veneam din Diham. Gâfâiala ține până la Surpătură (eu îi spuneam Belvedere). 

La Surpătură

  De aici începe frumusețea traversărilor de poieni ce alternează cu poteca îngustă și cu câteva urcușuri. 

Zăpada este puțin înghețată, grupurile au început deja să coboare (deh, mai harnici): drumeți mari și mici, căței, o cohortă de Oxigen.  

   Urcăm morena frontală a văii și cabana ne apare în față. Este soare și un aer plăcut.

   Ultima mea ascensiune de iarnă la Mălăiești a fost într-o altă eră. Acum o viață în urmă, petreceam aici un Crăciun minunat. Îmi aduc aminte că am experimentat spălatul pe dinți cu zăpadă și bulgăritul până la epuizare. Și tot atunci mi-am zdrăngănit genunchiul drept, izbindu-l de o piatră, începând prietenia cu genunchiera.

Padina Crucii

   Lăsând amintirile de acum 25 de ani la o parte, ne odihnim puțin și pornim într-o altă premieră (!). De fapt sunt două(!!). Urcăm Padina Crucii în condiții de iarnă (modestă, ce-i drept) și ne întoarcem la frontală. Încercarea cu Padina o mai făcusem, tot în timpuri imemoriale, dar stratul de zăpadă era mult mai consistent și am renunțat la aventură. 

   Povestea cu frontala a fost consecința unei speranțe. Am sperat că va fi senin și că de lângă cruce vom putea avea o priveliște de vis. Nu a fost să fie, dar am reușit să ajungem acolo și să petrecem clipe frumoase împreună. 

   Și, cel mai important, am reușit să ne întoarcem în siguranță la cabană deși, recunosc, mi-ar fi fost de mare folos încă 10 cm de picioare. 

   Probabil că atunci când ești cu sufletul frumos și plin ți se întâmplă lucruri magice. Că toate apar cu un motiv și că lumea este a naibii de mică, știam. Dar că rotițele se învârtesc, suprapunându-se peste un sfert de secol, că doi oameni care nu s-au mai văzut de atunci pot ajunge acum în același timp și în același loc … este epic. Îi mulțumesc tovarășului de potecă de atunci pentru că m-a recunoscut (shame on me că nu am fost în stare de același lucru).   

Valea Mălăiești

   Magia a fost deplină la Mălăiești. A fost o seară clasică pe munte. De pe la ora 8 seara a început cântarea. Melodii și versuri pe care nu credeam că le mai am prin sertărașele creierului, au ieșit la iveală. 

   S-a cântat mult și am cântat toți. Am cântat până la miezul nopții când doar planurile făcute pentru ziua următoare ne-au trimis la culcare.

   Dacă sâmbătă a fost cocoț pe Padină, duminică am făcut o plimbare spre hornuri. 

Hornurile (cel Mare in dreapta, cu traseul de iarnă)

   

   Nu am urcat decât primul prag pe o vreme ideală pentru creastă. Zăpadă destul de puțină, bună pentru mers, soare cât toată valea și oameni frumoși lângă. Vraja a ținut cam o oră apoi am revenit cu picioarele pe pământul potecii care ne ducea acasă.

 

Postăvaru

       

   

     

     Am început anul cu o erupție de energie pozitivă, cu emoție și cu bucurie, cu recunoștință și împlinire și cu o poveste bună de spus seara la cabană, între două cântece.

    Dacă anul acesta se vrea a fi într-un fel, atunci va fi  💥  MAGIE  💥

(nu ratați filmulețul de mai jos, este o istorie a drumețiilor mele la Mălăiești)