Cum să-l apuci pe Dumnezeu de-un picior – Partea întâi : Motive și tatonări (drumeție din iulie 2017)

O mai ştiţi pe “ouououo, e vară-vară, e soare-afară” ? Ca să parafrazez puţin melodia aş continua cu :

E vară iar, ce n-am dreptate ?

Munte, munte şi de toate

Drumeţii pe cât se poate

Ce să zic, e ce-mi doresc

În Şureanu drumeţesc

De sub Șaua Ocolu : Curmătura Şureanu, Vârful Şureanu, în spate Culmea Cârpii 

Sfârşit de iulie şi, în fine, ajung în Şureanu ! Tatonări am mai făcut în trecutul mai recent sau mai îndepărtat vizitând nişte peşteri din partea vestică a masivului, ceva cetăţi dacice şi trecând în fugă pe Valea Frumoasei şi Transalpină.

Dar să nu ne grabim şi să povestim despre toate.

Munţii Şureanu sunt un paradox turistic. Pe culmile lor se află o mulţime de vestigii dacice şi romane şi iarna domeniul schiabil de aici poate rivaliza cu orice statiune cunoscută. Totuşi sunt puţini cei care îi vizitează şi şi mai puţini care ştiu pe unde calcă.

Intersecție : în dreapta dumul forestier spre Valea Jieţului, 
prin stânga se urcă pe Vârful Aușel. 

Să facem puţină geografie. Fără a intra în detalii prea multe, Şureanu se găseşte în imediata apropiere a Munţilor Parâng, la nord de aceştia, despărţiţi de apa Jieţului (Jiul de Est). Sebeşul îi desparte de Munţii Cindrel (Cibinului) iar afluentul acestuia, Tărtărăul, de Munţii Lotrului. Partea estică este delimitată de Valea Frumoasei care se sfârşeşte la Sebeş, la intersecţia Culoarului Orăştiei (Culoarul Mureşului) cu Podişului Secaşelor, acestea fiind şi limitele nordice ale masivului. Spre vest două depresiuni îl despart de Munţii Poiana Ruscă şi Retezat : Haţegului şi Petroşani..

Spre Aușel 

Munţii Şureanu nu sunt foarte înalţi şi în general au aspect deluros (nu creastă, nu platou) dar reuşesc totuşi să depăşească 2.000 m prin Vârful lui Pătru (2.130 m).  Ca diversitatea să fie completă, nu lipseşte relieful glaciar, cel mai cunoscut exemplu fiind Iezerul Şureanu aflat în căldarea glaciară din apropierea vârfului cu acelaşi nume. Ca suprafaţă bat cu brio nume mari ale peisajului montan românesc, având aproape 1.600 kmp (ca o comparaţie Bucegii au 300 kmp, Retezatul 700 kmp iar Făgăraşul doar cu o treime mai mult).

Șaua Ocolu, Vârful lui Pătru

Ca să înţelegeţi de ce mi-am dorit atât de mult să ajung în Şureanu trebuie să dăm înapoi vreo 2.000 de ani şi să ne uităm pe hartă la nucleul civilizaţiei geto-dace. În Munţii Orăştiei (parte vestică a Masivului Şureanu) se situa capitala, Sarmizegetusa Regia. În jurul ei nu mai puţin de şapte cetăţi ce făceau parte din sistemul de apărare : Feţele Albe, Costeşti-Cetăţuia, Blidaru, Piatra Roşie, Băniţa, Capâlna şi Cugir. Iar cine a ajuns vreodata la Sarmizegetusa ştie despre ce vrajă vorbesc.

Spre Parâng 

Din toate cetăţile enumerate mai sus am văzut : Sarmizegetusa, Costeşti şi Blidaru. Băniţa este destul de greu accesibilă şi, din păcate, în mare parte distrusă. Sunt pe lista Feţele Albe (un fel de cartier al Sarmizetesusei), Piatra Roşie şi Căpâlna. La Cetatea Costeşti se ajunge în 10 minute, fiind situată în imediata apropiere a drumului judeţean ce leagă Orăştie de Grădiştea de Munte. Pentru Blidaru trebuie să munceşti puţin mai mult de o jumătate de oră, traseu de picior prin pădure. La Sarmizegetusa se poate ajunge cu maşina, drumul fiind reabilitat în mare parte. Oricât mi-aş dori să povestesc despre experienţa extraordinară de acolo, nu o voi face aici pentru că subiectul merită tratat separat.

Şureanu înseamnă şi peşteri : Peştera Bolii (amenajată), Izvorani, Gura Oanei, Şura Mare, Tecuri, Cioclovina. Înseamnă şi chei : Cheile Băniţei, Cheile Crivadiei, Cheile Roşiei. Înseamnă peisaje de vis cu denumiri pe măsură : Fundătura Ponorului (locul cel mai vânat de fotografii români), Luncile Prigoanei, Poarta Raiului.

Lacul Oaşa

Cea mai facilă intrare spre partea montană a masivului este pe lângă Lacul Oaşa. Plecând din Sebeş şi străbătând Valea Frumoasei (cât de potrivit nume!) se trece de primul lac de acumulare, Tău Bistra şi se continuă Transalpina până la urmatorul, Oaşa. Aici se urmează drumul de pământ din dreapta barajului, urmând indicatoarele cu Mânăstirea Oaşa (5 km). Aceasta şi cele câteva acareturi ridicate în apropiere sunt amplasate pe locul fostei colonii Fetiţa, colonie care a funcţionat până în anii ’80, fiind domiciliul muncitorilor (şi al familiilor lor) care au ridicat barajele.  De aici drumul judeţean 704 continuă până la Luncile Prigoanei (încă 7 km), zona devenită (aproape) staţiune turistică. Din păcate multitudinea de pensiuni a fost construită haotic, fără niciun plan (şi câteodată şi  fără logică), fiecare pe unde şi cum a putut.

Mânăstirea Oaşa 

De aici drumul se strică. Pe vreme frumoasă asta nu înseamnă decât nişte scuturături în plus. Iarna sau pe o ploaie puternică aproape cu siguranţă că devine impracticabil unei maşini obişnuite. În cea mai mare parte, acesta urmează un fir de apă (Prigoana, Valea Canciului). După vreo 4 km ajungem la Poarta Raiului unde îl întâlnim pe Sfântul Petru. Sfântul Petru, hotelul. Deşi aproape imposibil, locul este şi mai fumos decât Luncile Prigoanei. Apropierea de vârfuri îi oferă o altă perspectivă. O zi mai târziu aveam să îl admirăm de sus, din traseul spre Vârful lui Pătru. Da, este chiar o poartă, după ea începe raiul lăsat pe pământ, cel care bucură ochii, mintea şi sufletul celor ce-l străbat cu piciorul.

În 2 km şi jumătate ajungem în Curmătura Şureanu. De aici şi până la Cabana Şureanu nu mai este decât un pas, e drept, un pas de 1,5 km. Ultima porţiune de drum este puţin mai nărăvaşă (un pic de urcurş). În cazul în care aveţi ghinion şi găsiţi drumul spălat de ploi sau distrus de zăpezi, puteţi lăsa maşina fie la Poarta Raiului, fie în Curmătură.

Aproape de Curmătura Şureanu

Să vorbim puţin de cazare. Dacă iubiţi confortul şi nu vă pasă de banii din buzunar, aveţi “n” variante în Luncile Prioanei sau Poarta Raiului. Oricum, până aici ajungeţi cu maşina şi dacă sunteţi iubitori de excursii nu va fi o problemă să vă deplasaţi în jos şi sus vreo două zile pentru câteva trasee montane. Dacă varianta “Sparta” nu vă înspăimântă şi aveţi tot echipamentul necesar, puteţi să montaţi cortul fără probleme în curtea cabanei. Aceasta este cu circuit închis, aparţinând Ministerului Apărării. Serviciul se oferă aproape gratuit, pentru două nopţi noi am lăsat o “atenţie” de un litru fără a fi condiţionaţi. Ai apă la cişmea, loc de grătar, de masă şi de spălat vesela, toalete tradiţionale, dar curate. Daca iţi doreşti puţin mai mult şi ai noroc (mai mult în timpul săptămânii) poţi găsi locuri libere în cabană sau în căsuţele adiacente. Pentru programare trebuie să sunaţi la unitatea militară din Sebeş de care aparţine cabana (0258.731.616) cam cu două săptămâni înainte.

Cabana şi locul de cort

Dacă ajungeţi în week-end să nu vă aşteptaţi la linişte. În fond nu aveţi cum să vă alegeţi vecinii, deci nu trebuie să fiţi pretenţioşi. Este posibil să întâlniţi melomani, dar dacă aţi venit pentru munte veţi pleca dimineaţa şi vă veţi întoarce seara suficient de obosiţi ca să nu vă mai pese de cd-urile lor. Noi am avut noroc de gusturi asemănătoare în ale muzichiei şi a fost suportabil.

Atracţia comercială a zonei este Lacul Şureanu. Zic comercială pentru că se ajunge foarte uşor (5-10 minute de la cabană) şi este de mare efect în ochii turiştilor.

Lacul Şureanu

Lacul Şureanu este un lac glaciar format în pragul văii glaciare din apropierea vârfului cu acelaşi nume. Are o jumătate de hectar şi se spune că este fără fund. Legenda spune că este periculos să te scalzi în lac deoarece este păzit de un balaur care îl trage la fund pe cel ce îndrăzneşte să tulbure apa. Balaur sau nu, apa rece iţi cam taie respiraţia doar când iţi înmoi un deget. Iezerul este populat cu păstrăvi indigeni şi da, pescuitul este interzis.

Caldarea glaciară

În partea a doua citiţi despre cum atingem istoria, urcăm pe cel mai şi privim în jur pentru bucuria sufletului.

Lacul Oaşa

Dor de Bucegi ( drumeție din septembrie 2017)

 Pe când eram în facultate și cochetam cu Școala de Ghizi (care s-a schimbat în gașcă de mers pe munte), pentru a învăța culmile și văile altfel decât ca într-o litanie, le băteam cu piciorul. În Bucegi am avut parte de o serie de traversări de platou în toate direcțiile, recitând “Oboarele-Nucet-Blana-Lăptici-Cocora-Babele, Vânturiș-Colții lui Barbeș-Furnica-Piatra Arsă-Jepii Mari-Jepii Mici-Caraiman ”.  

 Partea ialomițeană a platoului era un pic mai simplă, văile având numele culmilor de la sudul lor. Abruptul prahovean era un pic mai complicat, singura vale arhicunoscută și pe care nu o uitam niciodată, fiind Valea Jepilor. 

 Pentru că ne învârteam mai mult în partea nordică a masivului, cam de la Piatra Arsă în sus, știam culmile sudice mai mult din povești. Cu siguranță că dacă aș fi fost pasionată de schi sau dacă drumețeam cu 40 de ani în urmă, Vârful cu Dor mi-ar fi spus mai multe. 

 Ei bine, pentru că îmi lipseau cunoștințele vizuale aprofundate legate de acest colț de Bucegi, am hotărât să-l străbat la sfârșit de vară, pentu că știam că merită.

 Am plecat de la Cota 1400 pentru că, deși nu sunt mare fan al creșterii accesibilității zonelor montane, nu pot să nu profit de ajutorul pe care îl oferă. 

 În plus, bucata Sinaia-Cotă parcursă pe șosea nu mi-ar fi îmbunătățit nicidecum calitățile și cunoștințele și, da, am parcurs-o o dată în coborâre, pe o ploaie năprasnică, venită ca din senin, care a avut, totuși, răbdare cu noi și nu s-a pornit când eram pe platou. 

Sinaia

 Am plecat pe drumul de vară marcat cu bandă roșie, urcând ușor până în apropierea Pietrei Turcului. De aici pornește spre stânga o potecă (punct roșu) care se strecoară pe la baza Colților lui Barbeș, ieșind în platou în Șaua Vânturiș. Căutând în hărțile mai vechi, nu am găsit acest traseu ca fiind omologat, cel mult figurând ca nemarcat așa cum este Brâul lui Răducu. 

Piatra Turcului

 Poteca este clară, bine marcată și, deși interzisă iarna, nu foarte greu de străbătut. Oscilează ușor pe verticală, fiind practic un brâu al Colților lui Barbeș ce străbate văile ce pornesc  de aici. Sunt convinsă că zăpada îți poate da de furcă și se poate scutura în capul tău când ți-e lumea mai dragă. 

  Orientarea sud-estică le expune mai mult la soare iar panta este suficient de înclinată încât totul să capete viteză într-un timp foarte scurt. 

 Ca o comparație, pentru cine nu le-a străbătut, seamănă foarte bine cu Valea Bucșoiului văzută din Take Ionescu, dar sunt mult mai înguste. 

 Unele din ele au nume pitorești (căutate și identificate la întoarcere, cu ochii în hărți) : Valea Dracilor, Vâlcelul cu Pietriș, Valea Lupului. 

 Majoritatea traseului se strecoară prin pădure, mai întâi de foioase și apoi de conifere, presupunând vreo două-trei încălecări de bolovani mai mari ce străjuiesc poteca.

 Panoramă nu prea, până întâlnim vreo două poienițe, a doua cu adevărat deosebită care îți oferă o frumoasă perspectivă spre Vânturiș, Păduchiosu (știți povestea Brașov-Păduchiosu ? nu ? o aflați la final) și drumul dintre ele care pleacă din Sinaia până în Șaua Dichiu. 

 Până aici am întâlnit multe scurmături ale porcilor mistreți, câteva hrănitoare cam dezmembrate (nu cred că se mai ocupă cineva de ele), o capră neagră care a așteptat să trecem pentru a coborî în fugă pe  o văioaga și niște păsări gureșe aflate în toiul unor jocuri.

     

 Vânturișul este cunoscut pentru salba de cascade, unele mai frumoase decât altele și la care pot ajunge doar cunoscătorii. O ascensiune completă din Sinaia nu se poate face fără mijloace ajutătoare (coardă) și fără minime cunoștințe de escaladă. 

 Totuși, drumeții obișnuiți nu trebuie să dispere, există o mostră mică și pentru ei. 

Un pic de odihnă

Bye, bye, poieniță

 Plecând din poiana minune, poteca parcurge ultima porțiune împădurită apoi urcă pieptiș spre platou. Ei bine, în stânga ei se află Lacurile Vânturiș. 

 Fiind la sfârșitul unei veri secetoase, noi le-am văzut sub formă de promisiune. Erau aproape secate. Sunt vizibile din traseu și se poate coborî până la ele.

Lacurile Vânturiș

 Ca de obicei când este vorba de cascade, chei sau alte frumuseți modelate de apă, sunt ușor de străbătut când apa este mică, dar cât farmec le lipsește. 

 Lacurile Vânturiș

 Așa că programați acest traseu după topirea zăpezii, când traversarea văilor de care v-am zis nu mai implică niciun risc iar lacurile își pot arăta adeverata frumusețe.

 În Șaua Vânturiș este intersecție de trasee. Punctul roșu pe care am venit continuă pe Valea Izvorul Dorului. Punctul galben pornește pieptiș spre Vârful cu Dor.

Valea Dorului

 Lăsând stâna în stânga, urmăm Izvorul Dorului. Poteca nu mai este clară, urmează ambele maluri ale văii, uneori fiind mai ușor de urmat chiar albia acesteia. 

Valea Dorului

 Zona este superbă însă îmi dau seama cât de neprimitoare și periculoasă poate să fie în anumite condiții meteorologice. Ca să revin la povești, am auzit destule despre turiști rătăciți pe aici pe ceață sau viscol, care au reușit să ajungă la cabană după ore întregi de luptă cu natura.

 Izvorul Dorului este limită de județ între Prahova și Dâmbovița.

Să vină iarna, zic

 Valea îngustă se termină într-o șa, nod de trasee. Este Valea Soarelui, zonă cunoscută schiorilor. De aici este vizibilă șoseaua ce urcă din Șaua Dichiu spre Piatra Arsă. În stânga pleacă traseul cruce galbenă ce coboară până la Cabana Bolboci, în față se continuă banda roșie ce traversează Șaua Lăptici și coboară la Padina. 

 Ne întoarcem spre est și parcurgem Vâlcelul Vârful cu Dor până la Cabana Valea Dorului. 

 Este o pustietate aproape nefirească. Sunt absolut sigură că undeva la nord, bucurându-se de vremea perfectă de munte, o hoardă de turiști ia cu asalt Babele, Sfinxul, Crucea Caraimanului, Vârful Omu. Pe aici suntem doar noi și câțiva câini care păzesc utilajele pentru pârtii și alte amenajări specifice iernii. 

 La cabană întâlnim vreo patru persoane, ale casei. Schimbăm două vorbe, bem un ceai. Iarna cred că este cu totul altă poveste. Nu știu cât de popular este acest domeniu schiabil, dar cu siguranță este mult mai animat decât în timpul verii.

 Vântul a început să sufle cu ceva mai multă putere. Ne hotărâm să urcăm spre Curmătura Dorului (marcaj comun cruce galbenă, bandă roșie) și să coborâm apoi spre Cota 1400. Planul inițial includea o ascensiune până la Masa Ciobanului sau chiar pe Vârful cu Dor, dar suntem ușor obosiți și vântul nu ne face viața mai ușoară. 

 Masa Ciobanului și Vârful cu Dor

 Lăsând în stânga Muntele Furnica, trecem pe lângă ruinele fostei Cabane Vârful cu Dor și ajungem la Piatra Turcului.

Piatra Turcului

 De aici avem panorama perfectă cu Munții Baiului, dar și cu ultimii turiști ce coboară de la Cota 2000. 

 Sunt câteva grupulețe ajunse sus cu telecabina sau telegondola care se întorc spre Sinaia după câteva serii de poze YOLA (= eu la …). Mulți nu sunt pregătiți cu adevărat de munte (încălțări, îmbrăcăminte). 

 Le respect cu moderație interesul pentru mișcare dar mi-ar plăcea să-și dorească să vadă mai mult, să fie mai  responsabili, mai relaxați și comunicativi și să răspundă la banalul salut și altfel decât uitându-se câș.

 La Cota 1400 avem parte și de un urs, nu foarte aproape și suficient de rapid alungat de câini.

 Nu știu ce legende se ascund sub Dor-ul prezent în vârfuri, curmături și văi în partea asta de munte, dar cu siguranță că trebuie să fie unele tare faine, după chipul și asemănarea locurilor.

Munții Baiului 

 Munții Baiului 

 Și pentru că v-am promis o poveste de cu totul altă natură și din cu totul alt loc și context, iată. Prin anii ’50 Brașovul a avut “șansa” de a-i fi schimbată denumirea în Stalin. În entuziasmul momentului s-a hotărât ca pe Tâmpa să apară numele marelui conducător, scris cu brăduți. Zis și făcut. Însă, ce să vezi. Cota 1000 din apropiere era cunoscută sub numele de Păduchiosul . De la “Stalin de pe Păduchiosul” la “Stalin păduchiosul” nu a fost decât un pas. Și multe hohote de râs.  

Detalii tehnice despre traseu aici