Diham, Grecului și Postăvaru - în căutarea zilei fără ceață (drumeții din ianuarie, februarie și martie 2016)

Capitolul 1 - Here I go again

 Nu știu cum de a ieșit așa în acest an. Poate că vremea frumoasă pe care am avut-o până acum s-a răzbunat. Nu știu. Știu doar că în primele trei ieșiri ale anului am avut parte de ceață, nori, fulguială, ploaie și vizibilitate spre 0. 

 Din această cauză, pentru a nu vă stresa cu imagini încețoșate, am zis să fac un pachet din primele trei luni ale anului și să le prezint la promoție. 

 Dacă vreți să știți ce am făcut în ianuarie, ei bine, am fugit în căutarea zăpezii pe acolo pe unde ne așteptam să o întâlnim. Dacă anul trecut am înotat în zăpadă (uite cum a fost ), uite că de data asta am căutat-o cu insistență. 
 Am zis : ce frumos traseu putem face, în circuit, plecând de la Gura Diham, vizitând pe rând Dihamul, Pichetul Roșu și Poiana Izvoarelor ! Ce minunății de Colți de Morar vom vedea ! Da, sigur, pe hârtie planurile sunt întodeauna roz.  

 Vremea a fost închisă de la bun început, asta ca nu cumva să avem vreo speranță că vom avea vreun pic de vizibilitate spre creste. Cam rece și uscat. Ba chiar e primul an în care nu prea văd zăpadă la Gura Diham. În fine, ne echipăm și plecăm pe triunghi albastru spre Cabana Diham. 

 Fac o paranteză pentru a spune din nou că urcușul de aici îți taie răsuflarea și că aproape orice traseu ai face, după ce scapi de această bucată, pare floare la ureche. Poate este lipsa de încălzire : te dai jos din mașină și dai piept cu muntele. Poate e efectul psihologic al coamei care se așează în calea visurilor tale care se cred capre negre.  

 În fine, întodeauna când plec de aici, trag aer sănătos în piept și îmi așez cu grijă răbdarea la locul ei. 

 Calvarul ăsta se termină exact acolo unde potecile se despart. Pe dreapta traseul duce la Diham prin Șaua Baiului, ocolind Vârful Diham, prin stânga ajunge mai întâi la Poiana Izvoarelor și apoi la Pichetul Roșu unde se mai împarte în trei că așa îi stă frumos. Pe vremuri aflată pe graniță, poiana era unul din punctele de pe Drumul Grănicerilor, probabil unul mai ridicat în grad de vreme ce a primit numele de pichet. De aici una urcă pe Bucșoiu până la Mălăiești ( cu ramificația de rigoare spre vârful Bucșoiu), una duce la Bușteni, străbătând pădurile de la poale de munte și traversând Poiana Coștila (traseul pe care anul trecut, parcurgându-l în sens invers, am înotat în zăpadă) și alta care înconjoară Căpățâna Porcului în drumul ei spre Diham. 

 Pornind pe triunghiul albastru am urcat pe lângă Valea Seacă a Baiului până în Șaua Baiului. De aici pe dreapta pleacă traseul care trece pe lângă vânătorii de munte și coboară în Azuga. Drept înainte, după ce se trece de Forban, se poate ajunge în Predeal undeva pe drumul spre Pârâul Rece, în zona La Șipote. Iar spre stânga este cărarea noastră spre Diham. Cărare este un pic impropriu spus deoarece între timp s-a făcut drum forestier în toată regula, chiar dacă încă destul de nărăvaș și acceptabil doar mijloacelor specializate în așa ceva.  

 Până la cabană mai este un pas, fie doi. De ceva vreme zăpada apăruse sub picioarele noastre. Brazii erau și ei decorați de sărbătoare. Frigul devenise mai prezent. Ceața se agăța în continuare de orice ridicătură apărută în cale, nouă intrându-ne în ochi. Pauză la cabană, mâncăm, bem un ceai. 

 Deși pe afară părea pustiu, întâlnindu-ne pe drum doar cu o mână de copii aflați în cantonament și fugăriți de antrenori, în cabană este plin. Toate mesele ocupate, oameni flămânzi înghițind ciorbe și fripturi. Suntem cu patrupedele așa că rămânem afară spre binele tuturor.

 Nu pierdem foarte multă vreme și o pornim pe punct roșu spre Pichet. Cărarea este făcută, este ceva gheață pe ea, dar nesemnificativă. 

 Acest traseu este unul din traseele prin pădure pe care le consider perfecte. Nu prea urci, nu prea cobori. Traversezi câteva văi pietroase ca să ai și senzație de aventură. Pe caniculă brazii te protejează de arsura soarelui. Pe viscol aceeași brazi te feresc de palele puternice de vânt. Primăvara mirosul proaspăt te însoțește iar toamna culorile îți încântă ochii. Iar din loc în loc ai mici ferestre prin care poți admira culmile Bucșoiului. 

  Prin pădure ceața nu este atât de deasă, așa că ne deplasăm fără probleme. 

 Aproape de Pichetul Roșu începe să ningă, o ninsoare când apoasă când înghețată, de nu mai știi dacă este iarnă sau ba. 

 În poiană facem poza de rigoare la stâlpul indicator. 

 De aici până la Gura Diham nu este decât o formalitate. Poteca este bătută, iar zăpada se împuținează pe măsură ce coborâm. Trecem rapid pe lângă Poiana Izvoarelor, cabană în care nu am intrat niciodată, așezată fiind prea aproape de nodul de început al traseelor.  

 Și așa am început anul,căutând zăpadă și ceva priveliști, primind în schimb ceață, nori și zgribuleala. 

Caseta tehnică :

- Locație : Bucegi 

- Punct de plecare : Gura Diham 

- Acces : drum forestier, ramificație din DN1 , Bușteni – Gura Diham, neasfaltat 

- Traseu : Gura Diham – Șaua Baiului – Diham – Pichet Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham 

- Grad de dificultate : ușor 

- Altitudine minimă : aproximativ 980 m 

- Altitudine maximă : aproximativ 1.450 m 

- Diferență de nivel : 470 m 

- Lungime : 11 km 

- Marcaj : 

* triunghi albastru Gura Diham – Diham, 

* punct roșu Diham – Pichet Roșu,

* bandă roșie Pichet Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham

- Durată : 5 ore 

  

Capitolul 2 - El Greco

 Când am plecat spre Vârful Grecului în februarie, prognozele ne spuneau "ploaie". Încăpățânați fiind, nu le-am băgat în seamă. Făceam pentru prima dată după multă vreme un traseu nou-nouț, traseu descoperit de curând în căutările mele de ceva de o zi, low-cost, pretabil iarna, cu vedere. 

 Vârful Grecului respectă de minune toate cele de mai sus, fiind situat la vreo 2 ore de Azuga, având o perspectivă extraordinară spre Bucegi și putând fi un punct al unui traseu cu plecare din Azuga și sosire în Bușteni. Cu siguranță însă, anotimpul ideal pentru El Greco (așa cum l-am botezat eu) este toamna.  

 Se pleacă practic din spatele gării din Azuga și, în mare parte, se urmează un drum forestier printr-o pădure de foioase, urmând marcajul triunghi galben care mai bălăurește puțin printre copaci. Autostrada asta se termină într-o mică șa de unde traseul începe să urce un pic mai pronunțat, orientându-se spre stânga. 

 Până aici am înotat în noroaie, puțin amenințați de câțiva stropi de ploaie, apoi am găsit zăpadă, prin unele locuri suficientă cât să spunem că e iarnă. 

 Ascuns printre rădăcinile unui copac, aproape lipit de trunchi, vedem un vestitor al primăverii, cam grăbit, ieșind curajos din zăpada de o palmă. Sesiune foto până ne îngheață mâinile căci între timp picăturile s-au transformat în fulgi, vântul a început să adie și ceața să coboare, luând cu ea și temperatura. 

 După urcarea de pe Valea Grecului, în scurt timp întâlnim ramificația spre Predeal (traseu marcat cu bandă albastră care se continuă pe Clabucetul Baiului până aproape de Cimitirul Eroilor) și nu știu de ce, cred că și acea porțiune este la fel de frumoasă.  

 Când ajungem în Șaua Grecului parcă am înota în lapte. Jos zăpada crescuse până aproape de genunchi (e drept că doar în unele zone în care vântul depozitase omătul). Sus ... Ei bine nu prea știu ce era sus căci vizibilitate nu era deloc. Probabil că așa te simți și în iglu când oriunde ai întoarce ochii dai de alb. 

 Planul era să urcăm pe vârf, aflat în stânga traseului ce duce de aici, peste Vârful Leuca Mică și pe lângă vânătorii de munte, în Șaua Baiului de unde se poate coborî în Bușteni. De pe vârf, într-o zi senină, ai priveliște tip 360, cu Bucegi, Postăvaru, Baiului. Nu a fost să fie ziua noastră. 

 Hotărâm să ne întoarcem, după ce mâncăm într-un loc ferit de vânt. Când ajungem în Azuga ni se pare prea devreme pentru întoarcere, așa că ne oprim în Bușteni pentru o vizită la Castelul Cantacuzino. Prieten vechi, castelul ne întâmpină cu aceeași ghizi amabili care ne povestesc pe îndelete cum a apărut castelul, cine era Nababul, cât de mare era averea sa și ce s-a întâmplat cu toate minunățiile de acolo de-a lungul vremii care nu a fost prea darnică și prea liniștită cu noi. În fine, povești despre castel puteți citi aici sau, cel mai bine, dați o fugă până acolo. 

 Având în vedere vremea și locurile, aș spune că în februarie a fost vizita în Narnia. Nu am intrat noi prin dulap și nu ne-am intalnit cu vrăjitoarea Jadis, dar l-am avut pe leul Aslan în inimi. 

Narnia de la Cantacuzino (foto Tibi)

Caseta tehnică :

- Locație : Munțtii Dihamului 

- Punct de plecare : Gara Azuga 

- Acces : DN1 , Azuga 

- Traseu : Azuga – Șaua Grecului - retur

- Grad de dificultate : ușor 

- Altitudine minimă : aproximativ 940 m 

- Altitudine maximă : aproximativ 1.385 m 

- Diferență de nivel : 445 m 

- Lungime : 5,5 km 

- Marcaj : triunghi galben 

- Durată : 4 ore  

Cu galben - traseul din ianuarie Cu roșu - traseul din februarie

Capitolul 3 - Take me to the mountain

 Pentru că între timp se cam făcuse de martie, am ales ca în prima lună de primăvară să ne plimbăm puțin tot prin locuri noi. Cum niciodată nu mersesem pe Postăvaru, nu prea am avut dificultăți în a alege destinația. Inițial am vrut să urmăm Drumul Roșu iar, după un popas la cabană, să urcăm pe vârf pentru, ce credeți, panoramă. Lucrurile simple se pot complica însă foarte mult. În primul rând pe Drumul Roșu am plecat în direcția greșită pentru că pur și simplu nu am văzut marcajul din dreapta ci doar pe cel din stânga. Așa că după vreo 10 minute realizez că nu urcăm deloc, ceea ce nu trebuia să se întâmple. 

 Schimbăm direcția și schimbăm și marcajul, trecem de la crucea roșie la triunghi galben și suim spre Postăvaru pe varianta Sulinar. Poteca se strecoară pe lângă pârtie și presupune ceva efort deoarece nu are curbe generoase ci este de-a dreptul pieptișă. Zăpada, așa cum ne-a obișnuit anul acesta, ioc. Pe măsură ce urcăm apar însă câteva limbi de omăt, dublate de gheață, ceea ce nu este foarte plăcut dar nici imposibil de străbătut. 

 Trecem la zona de conifere și ne strecurăm printre brazi. Ajungem la refugiului salvamont care ne pândește de undeva de sus, de pe ramificația traseului spre Peștera de Lapte. Suim în continuare și în câteva minute ieșim într-un drum forestier, plin de marcaje.  

 De aici se poate coborî în Timișul de Jos prin Valea Lamba Mare (marcaj cruce albastră). Pe bandă albastră se poate ajunge în Brașov pe mai multe variante, după Vârful Crucurul Mare potecile ramificându-se spre Răcădău, Poiana lui Stechil, Schei, Noua (prin Piscul Lung), Dârste sau Dâmbul Morii. 

 Văzut așa, Postăvaru și Poiana Brașov par un imens labirint greu de rezolvat. 

 Ieșim din pădure și  facem dreapta spre Poiana Ruia, urmând varianta cuminte spre cabană, variantă care întretaie pârtiile de schi. Vremea s-a închis, este rece, ceața coboară. Pe pârtii trec din când în când schiori. Se vede că sezonul nu a fost deloc bun. Lacul din care se produce zăpada artificială în caz de nevoie e aproape gol.  

 Când ajungem la cabană dăm cu ochii de primele flori de primăvară, cu excepția ghiocelului curajos văzut în februarie în drum spre Vârful Grecului. Câteva brândușe scot capul dintre ierburi.  

 Reușim să scoatem și noi capul printre cețuri preț de o clipă pentru a admira Bucegii. Frumos, frumos, dar vremea e zgârcită și acoperă totul cu o perdea de nori joși, prevestitori de precipitații. 

 Intrăm în cabană pentru masă. Da, cu tot cu patrupezi și aici trebuie să recunosc că m-au surprins. Jos pălăria pentru Cabana Postăvaru care înțelege că un câine face parte din familie și că dacă a urcat cot la cot cu stăpânul său înseamnă că merită același tratament. Ne-am simțit excelent acolo, mâncarea a fost foarte bună, interiorul primitor, oamenii relaxați, adică normalitate. 

 Ne odihnim puțin ca să se așeze bunătățile mâncate și hotărâm să ne întoarcem pentru că până pe vârf mai aveam de hălăduit vreo 2 ore și, ajunși acolo, nu ne-am fi văzut decât propriile degete ținute în apropierea ochilor. 

 Începe să ningă viscolit și savurăm din plin momentul în care ieșim de pe drum și intrăm în pădure unde suntem protejați de vânt. Când ajungem la refugiu hotărâm să vizităm Peștera de Lapte. Urcăm puțin și apoi o ținem pe curbă de nivel și ușoară coborâre. 

 Poteca este prietenoasă, la un moment dat dispare și zăpada și întâlnim un indicator care ne spune că nu trebuie să ne întoarcem la Sulinar pentru a ajunge în Poiană, ci putem să terminăm traseul în circuit ce trece prin fața peșterii și coboară apoi prin Poiana Drester și Vâlcelul lui Schmautz, aducându-ne nu departe de destinație. 

 Perfect! Până la peșteră mărșăluim cam o oră. Ajunși, începem să o explorăm și să facem fotografii că doar asta ne place tare mult. 

 Aflată undeva pe la 1350 m altitudine, Peștera de Lapte a fost botezată după stratul alb de calcit depus. Nu este mare fiind compusă dintr-o singură sală, ușor accesibilă din potecă. Are o lungime de 175 m, o lățime de  14-20 m iar înălțimea poate varia de la 3 la 6 m. Intrarea se poate rata ușor dacă nu știi cum să te uiți în jur. La prima vedere pare doar o scobitură în perete de stâncă. Lumina diurnă poate ajunge în interior până la 20 m și de aceea este bine ca pentru vizitare să aveți lanterne. 
 Cu niște ani în urmă se spunea că aici ar locui niște familii de lilieci, dar noi nu am întâlnit niciunul, fiind probabil goniți de turiștii zgomotoși. Peștera nu este bogată în formațiuni, iarna îmbogățind-o cu niște stalacmite de gheață în imediata apropiere a intrării. Dacă am fi avut mai mult timp, am fi explorat-o pe îndelete pentru a admira montmilch-ul (laptele de munte) de consistența iaurtului care se depune pe pereți. 

   Terminând cu sesiunea foto și văzând că timpul a cam zburat, dăm voinicește din picioare pentru a ajunge în Poiana Drester pe lumină. Coborârea nu durează mult. Suntem la 1300 m altitudine și până în Poiana Brașov mai avem de coborât încă 300 m diferență de nivel. Urmăm în continuare punctul albastru într-o coborâre abruptă pe Vâlcelul lui Schmautz. E cam alunecos, dar nu avem probleme. Ajungem în Poiană, dăm de un drum betonat pe care îl urmăm spre stânga, pe dreapta indicatoarele arătându-ne un traseu spre Pietrele lui Solomon. 

  Drumul betonat se termină într-unul forestier care ne duce în Drumul Roșu pe care l-am cunoscut dimineață. Suntem pe teren sigur și ajungem la mașini aproape fără să ne dăm seama.  

 Ei bine, cam asta a fost vizita în Postăvaru. Scurtă, pe alocuri frustrantă, însă ideea este că până acum l-am ignorat nemeritat. Este un ghem de trasee care trebuie desfăcut încet-încet. Neașteptat de frumos, nu-l voi ierta de promisiunea de panoramă din vârf.  

Piatra Craiului

   Caseta tehnică :

- Locație : Postăvaru 

- Punct de plecare : Poiana Brașov 

- Acces : DN1E , Râșnov  – Poiana Brașov, asfaltat 

- Traseu : Poiana Brașov – Sulinar – Poiana Ruia – Cabana Postăvaru – Refugiul Salvamont – Peștera de Lapte – Poiana Drester – Vâlcelul lui Schmautz – Poiana Brașov

- Grad de dificultate : ușor 

- Altitudine minimă : aproximativ 1.050 m 

- Altitudine maximă : aproximativ 1.600 m 

- Diferență de nivel : 550 m 

- Lungime : 13 km 

- Marcaj : 

* triunghi galben Poiana Brașov – Cabana Postăvaru – Refugiul Salvamont, 

* punct albastru Refugiul Salvamont – Peștera de Lapte – Poiana Drester – Poiana Brașov,

* bandă galbenă Poiana Brașov – Pârtia Bradul

* cruce roșie Pârtia Bradul – Poiana Brașov

- Durată : 8 ore 

  

Ziua mondială a munților curați (drumeţie din octombrie 2015)

 De ceva vreme mă tot gândesc la o ieșire ceva mai lungă, spre o săptămână, petrecută în Bucegi, la vizitarea cheilor Ialomiței, la o urcare din Peștera la Omu, la o tropăială pe platou. Toată povestea asta ar trebui făcută în vară când posibilitatea de a campa pe munte nu mai pare atât de friguroasă. Cortul este singura alternativă deoarece am constatat cu părere de rău că în cabane, deși acestea sunt departe de orice fel de stele sau margarete, patrupezii nu sunt acceptați.

 Până la punerea în practică a ideii de mai sus, fiind deja toamnă în toată regula, în octombrie am făcut o mică tatonare a Bucegilor. 

Drumul Grănicerilor 

 Nu sunt adepta construirii drumurilor pe munți și în general când aud de o "Trans-" sunt puțin iritată însă unele din ele facilitează accesul spre puncte de plecare în traseu. Știu că fața negativă a problemei este mult mai periculoasă și că odată cu drumurile apar tăierile de lemn și apoi ridicarea de pensiuni și hoteluri, toate în numele sfântului turism pe care nu prea știm să-l facem. Dacă toate acestea ar fi reglementate și urmărite, dacă în loc să construim clădiri noi le-am reabilita pe cele vechi cu o istorie în spate (și mă refer aici la Cantonul Jepi care încă nu se știe ce soartă va avea) poate noile drumuri de acces ar părea mai prietenoase.

 Unul din acestea este cel care unește Sinaia de Peștera (cu varianta spre Piatra Arsă din Șaua Dichiu) care are marele merit că nu a fost făcut de la zero ci este o reabilitare a unui drum forestier vechi. Asfaltat, e drept că fără parapeți prin unele locuri (însă nu am simțit lipsa lor) este accesul de vis așteptat de hotelierii și cabanierii din zonă. 

Urcând pe Valea Doamnele 

 După ce coboară din Șaua Dichiu, străpunge câteva păduri și ocolește Lacul Bolboci, drumul trece pe lângă o relativ proaspătă rezervație, Turbăria Lăptici, din imediata apropiere a cabanei Padina. Flora de mlaștină beneficiază de amenajarea unei pasarele de vizitare și de câteva panouri informative. Mult mușchi, ciuperci și, dacă vizita se desfășoară vara, poți vedea și flori de bumbăcariță, prietena noastră din Tinovul Mohoș. Ialomița, bine formată de pâraiele ce o alimentează în amonte, udă o latură a turbăriei, dând senzația de izolare a acestei altfel de lumi.  

Turbăria Lăptici 

 Pentru că vremea era ușor nehotărâtă și pentru că doream să facem un traseu nou, am ales ca de la Peștera să urcăm pe Valea Doamnele spre Vârful Bătrâna și de aici să ne întoarcem spre sud pe Drumul Grănicerilor ce străbate Grohotișul până în Șaua Strunga care urma să fie punctul de coborâre spre Padina. 

Valea Doamnele

 Ca de obicei, lăsăm mașinile într-o parcare neamenajată aflată vizavi de Hotelul Peștera și o pornim pe lângă Ialomița spre intersecția de trasee de la telecabină. Trecem pe la Salvamont să dăm binețe și să schimbăm două vorbe. Le spun traseul și îi asigur că nu vrem să rămânem peste noapte în vreun refugiu și că tura noastră de o zi se vrea a fi de relaxare. Ne urăm zi bună și plecăm în traseu.

Suind din Peștera 

 Urcarea de la Peștera la Omu o mai făcusem (coborârea de mai multe ori) și știam că este o zonă solicitantă fără a fi dificilă și că ne putem delecta cu o cascadă și cu Mecetul Turcesc, izvorul Ialomiței. Spre Bătrâna nu urcasem niciodată.

Coborând din Șaua Strunga 

 Plecăm de la Peștera pe bandă albastră, marcajul care însoțește Valea Obârșiei situată între Muntele Doamnele și Muntele Obârșia și care, după ce trece de Mecetul Turcesc, ajunge pe Vârful Omu. 

 Lăsăm această potecă să meargă înainte și apucăm pe traseul triunghi roșu care se desprinde în stânga pe valea Doamnele.  

 Urcușul e domol și nici nu apucăm să ne încălzim bine când ajungem la un pârâu pe care trebuie să-l traversăm. Pârâu este o denumire de alint deoarece debitul este destul de serios și ideea că ne vom uda picioarepe începe să prindă contur din ce în ce mai mult. Apa, care este Ialomița, trece grăbită făcând mici cascade într-un fel de pregătire a primelor chei pe care le formează, Cheile Urșilor. 

Ialomița, întâi mică, apoi mare 

 Fiind în căutarea unui loc cât mai prielnic începem să ne fâțâim în susul și în josul potecii printre niște brazi. Până la urmă fiecare trece cum poate, singur sau ajutat și ne regrupăm la picioarele Văii Doamnele. Vedem niște stâne pe versantul din dreapta necoborate încă la iernat. 

 Continuăm însoțiți de un alt pârâu (și de data aceasta denumirea se potrivește). Este vorba despre apa Doamnele care este al doilea afluent al Ialomiței, după apele din Valea Șugărilor. Traseul urcă încet încă vreun sfert de oră. Zările încep să se îngusteze pe măsură ce picioarele de munte încep să se apropie iar poteca începe să urce mai abrupt, iarba lăsând locul stâncilor. Vedem  o  cascadă (Cascada Doamnele) dar, deși am vrea să ne apropiem de ea, hotărâm să păstrăm cărarea marcată pentru a evita bâjbâiala și pierderea de timp. Nu suntem în întârziere dar se apropie prânzul și avem nevoie de o pauză de masă deoarece dimineață plecasem cu stomacul gol. 

 Urcăm susținut traversând zone cu risc pe timp de iarnă, valea căpătând aspect glaciar. Pe potecă se prelinge apa și cu siguranță în perioada de îngheț nu este foarte plăcut să mergi pe gheață sau zăpadă înghețată. Un ultim hop și panta cu înclinație mare ia sfârșit. În dreapta pârâul  s-a cumințit. 

 Găsim un loc la soare. Nu e frig dar mai adie vântul și este păcat să nu prindem ultimele raze călduroase ale toamnei. Mâncăm și ne cinstim cu puțină șampanie pe care am pus-o la rece în pârâul preschimbat în frigider. 

 Ne odihnim și apoi o luăm din loc. Cine ar fi crezut că de aici până în Șaua Bătrâna mai e doar o aruncătură de băț, ar fi trebuit să-și lanseze unitatea de măsură cu o tehnologie de ultimă generație. Din punctul La Obor culmile se domolesc, poteca noastră urmărește firul Văii Țapului care se continuă spre stânga până în Șaua Bătrâna. Pe dreapta lăsăm Valea Spinării care se cățără spre Vârful Guțanu.

 Dacă ne-am întoarce spre dreapta, ne-am îndrepta spre Omu, dacă ne-am hotărî să mergem înainte, după refugiul Bătrâna am coborî în Moeciu. Planul nostru însă este să mergem pe coama Munților Grohotiș, în stânga, pe vechiul drum al grănicerilor. Așa că ne folosim de scurtătura care ocolește Șaua Bătrâna și care ne duce direct în Șaua Țapului.

 Vedem primii turiști ai zilei care se deplasează în sens opus. Sunt un grup de tineri. Ne salutăm dar nu ne oprim la un strop de vorbă deoarece ei tocmai își luau masa iar noi, cu burțile pline de acum, ne mișcăm într-un ritm mai lent.

Babele

  Părăsim triunghiul și ne aliniem și noi cu banda roșie ce ne va însoți până în Șaua Strunga. Pășim astfel pe Drumul Grănicerilor, traseu de patrulare în perioada în care pe aici trecea granița dintre Principatele Unite (România Mică) și Transilvania (Imperiul Austro-Ungar). Cum Predealul era oraș de graniță, frontiera dintre cele două țări pleca spre Pichetul Roșu, trecând, bănuiesc, prin apropiere de Diham, urca apoi pe abruptul Bucșoiului până pe vârf, continuându-se spre vest și sud pe buza Văii Gaura spre Guțanu și Munții Grohotiș până în Șaua Strunga de unde cobora spre Fundata, conform hărții iosefine de la 1778.

Coștila și Obârșia 

  Drumul Grănicerilor, devenit traseu turistic, ocolește vârfurile neprietenoase și taie pe curbă de nivel muntele. Nu știm ce se întâmplă în Culoarul Rucar-Bran, ascuns privirii noastre, însă în Valea Ialomiței și sus pe platou este soare. Avem vizibilitate destul de bună. 

Platotul Bucegilor

 Vedem Babele, Piatra Arsă și toate culmile ialomițene de  pe platou. Ghicesc undeva Canionul Horoabelor. Nu știu cu siguranță dacă este acolo, dar putem să descoperim într-o vizită viitoare. 

Horoabe

 După ce înotăm puțin prin niște jnepeni, ajungem la câmpul de lapiezuri. Nu sunt la fel de mari ca cele din Ponor, dar sunt. În hălăduiala noastră am ratat marcajul, rămas undeva în dreapta, folosind niște cărărui făcute de alți drumeți înaintea noastră probabil aflați în aceeași situație. 

 Poteca nu este rea, practic ne ferește de un mic urcuș urmat de coborârea de rigoare, ocolind un vârf. Probabil am renunțat la o panorama, dar ne vom revanșa în curând. Suntem aproape de Șaua Strunga și avem, în sfârșit puțină vizibilitate spre Crai. Coborâm în șa unde ne întâmpină vântul. Nu prea tare dar suficient de prezent încât să mă întreb dacă nu cumva această trecatoate este opera lui.

Piatra Craiului

 Suntem într-un nod de trasee. Noi venim pe cel marcat cu bandă roșie care coboară de pe Vârful Omu și se continuă pe ultimele picioare ale Bucegiului (Dudele Mari și Mici) până în Curmatura Fiarelor, făcând apoi un salt în Leaota (și schimbându-și culoarea în albastru). Spre Culoarul Rucar-Bran coboară crucea roșie care se termină în Moeciu. 

Din Șaua Strunga 

 Spre Valea Ialomiței se ramifică banda roșie, traseu pe care vom apuca și noi în coborâre spre Padina. Ne oprim lângă refugiul Strunga  pentru un pic de odihnă și o cafea  proaspăt făcută. Cu siguranță a prins vremuri mai bune, dar este încă în picioare și poate să ofere adăpost pe vreme rea. 

Refugiul Strunga

 Deși stăm la soare vântul ne cam face să tremurăm, așa că ne strângem calabalâcul și pornim. Găsim un loc mai însorit pentru poza de grup și apoi ne îndreptăm către Padina.  Ajungem în zona de pășunat unde întâlnim, ce altceva, vaci. Dacă ar fi un pic mai cald am mai sta să ne umplem de liniște, de aer curat, de sunet de talangă. Dar ne grăbim pentru că în curând se va însera și vrem totuși să fie lumină când ajungem la mașini. 

 Până la Padina chiar a fost o aruncătură de băț, dacă poteca nu ar fi trecut prin fața cabanei nici nu am fi zis că suntem acolo. De aici rămânem pe drum și în 15 minute trecem pe lângă schit și urcăm la mașini. Nu suntem foarte obosiți și chiar mai prinem lumină pe drumul spre Sinaia. Dimineață ne-am oprit pentru câteva poze în Șaua Dichiu, acum timpul și ziua din ce în ce mai scurtă nu ne permit încă un popas.  

 În octombrie s-a sărbătorit Ziua mondială a muntior curați. Am serbat-o și noi cu ceva întârziere și, spre marea mea mulțumire, chiar am avut parte de poteci curate. Poate traseul nu este atât de umblat sau poate este umblat de cine trebuie. Sau poate am înțeles cu toții că ne putem căra gunoiul până la cel mai apropiat tomberon.  

Sweet november (drumeție din noiembrie 2015)

 Dacă nu știați, Piatra Craiului este situată în partea estică a Meridionalilor, constituind, cu Bucegii, una din cele mai vizitate zone care,  împreună cu grupa de curbură a Carpaților, Ciucașul, Grohotiș, Neamțului, Baiului, Piatra Mare și Postavaru, formează un nucleu al turismului montan. Craiul este de departe cel mai impresionant masiv nu atât prin înălțimea sa cât prin dificultatea mai mare a traseelor, dificultate datorată crestei înguste și pantelor foarte aproape de verticală ce duc spre ea. Pe scurt, explicația profană este că întreg muntele este un imens paralelipiped de calcar care sub acțiunea plăcilor tectonice s-a înclinat, ridicându-și fața mai îngustă spre cer și lăsând-o pradă mofturilor atmosferice, acestea erodând-o, subțiind-o și dantelând-o până în forma pe care o vedem astăzi. 

 Piatra Craiului este vecina de peste culoar a Bucegilor și face legătura dintre aceștia și Făgăraș, cu o trecere prin liantul Iezer-Păpușa. În principiu, pentru a fi un as al Craiului, nu trebuie să te ai rău cu înălțimile, să ai echilibrul la tine și să nu te sperie niște lanțuri. Grohotișurile sunt bașca.

 În toată această lume aparent aspră, dar de o frumusețe fără egal, sunt trasee care pot fi făcute cu ochii închiși. Bine, nu chiar închiși, ci ațintiți spre marcaje.

 Principala poartă de acces este orașul Zărnești. De aici te poți abate și pe fața estică și pe cea vestică. Tot de aici poți pleca spre Plaiul Foii, celălalt punct important de urcare în Crai. Tot de aici se poate ajunge în Iezer și apoi în Făgăraș, asta pentru cine își dorește un traseu de anduranță ca strabatetea Meridionalilor de la est la vest. Iar singura cabană aflată pe munte (și nu iau în calcul refugiile) este Curmătura. Celelalte două cu titulatură de cabană sunt în coada masivului, Garofița Pietrei Craiului și Cabana Dragoș Bejan. Sunt mult mai accesibile decât Curmătura, fiecare din ele fiind situată la capătul unui drum forestier accesibil cu mașini de teren dar care este de preferat a fi străbătut la picior pentru că nu sunt lungi, cam o oră de mers, dar au o frumusețe aparte.

 În noiembrie a fost să fie Craiul. Căutasem și găsisem o pensiune în Zărnești care să ne primească și cu cățel și cu purcel. Sâmbătă dimineață, nu chiar foarte devreme, ne-am lăsat bagajele și am pornit spre Fântâna lui Botorog, parte de început a traseului nostru. Până aici, pe jos, faci cam o oră, motorizat rezolvi problema în 15 minute. Parcare amenajată nu este, însă sunt destule locuri prin preajmă unde îți poți lăsa mașina în siguranță. 

 De aici începe urcușul prin pădure. Nu este dificil, dar panta îți ia aerul cel puțin în prima fază, până te obișnuiești cu ea. Poteca suie prin pădure în mici bucle. Sub frunze se simte piatra calcaroasă a Craiului, așa că pășim cu atenție pentru că sunt zone unde mai fug picioarele.  

 În general drumul prin pădure nu este favoritul munțomanilor. De cele mai multe ori nu oferă vizibilitatea dorită. Aceasta este arată cu zgârcenie, din loc în loc, prin poienițe sau alte puncte de belvedere. Se spune că "mergi ca prostul". Nu susțin această teorie, muntele nu înseamnă doar stâncă și vârf și, în fond, intodeauna trebuie să străbați o zonă împădurită pentru a ajunge sus. Am făcut drumeții extraordinare prin păduri pe drumuri forestiere care, în accepțiunea de mai sus, duceau spre nicăieri. Însă orice drum prin pădure se sfârșește și de obicei, când o face, te lasă cu gura căscată.

 Când poteca de pe Padina lui Dănişor câştigă suficientă înălţime, efortul depus este răsplătit pe deplin. Ajungem în Poiana Zănoaga de unde putem vedea atât Piatra Craiului cât şi Bucegii. Norii aleargă pe cer, vântul începe să se simtă (da, uite că e bună şi pădurea la ceva) şi vremea dă semne că se grăbeşte spre o mică furtună.  

 Pentru masă ne căutăm un loc ferit. Ne aşezăm la poala unor brazi. Deranjăm o veveriţa care o tuleşte spre alte conifere ceva mai liniştite. După pauza de vreo 45 de minute ne strângem bagajele şi studiem cerul. Norii pufoşi s-au dus şi în locul lor s-au îngrămădit alţii cam negricioşi şi ameninţători. Soarele a pălit şi el. Este posibil să avem parte de ceva ploaie şi nu prea ne dorim asta.

Bucegi

 De cele mai multe ori muntele îţi oferă alternative la traseele pe care le faci. Este bine să ai habar că ele există şi este ideal să le foloseşti în caz de nevoie. Planul iniţial era să urcăm pe Piatra Mică dinspre Poiana Zănoaga şi să ne întoarcem pe acelaşi traseu având în vedere că o coborâre în Şaua Crăpăturii era imposibilă în situaţia dată, patrupezii nefiind totuşi capre negre. Ca back-up de vreme rea exista Curmătura şi o întoarcere prin Prăpăstiile Zărneştiului, asta ca să spunem că am făcut un circuit.

Piatra Craiului

 Ne hotărâm pentru varianta safe pentru că este posibil ca, pe lângă efortul pe care l-am mai avea de făcut, să fim prinşi de ploaie. Iar această situaţie nu sună prea bine.

 Lăsând cu nostalgie Piatra Mică pe care o punem la loc pe lista cu de făcut, pornim spre Curmătura. De aici traseul pare o joacă. Mergem prin pădure aproape pe curbă de nivel şi nici nu de dăm seama când ajungem. Cabana plină. Tineri cu chitări, ce frumos (aveam să aflăm la întoarcere că din grup făcea parte şi una din fetele gazdei noastre). Ne alegem o masă afară unde putem sta liniştiţi pentru a ne savura ceaiul. 

 Vremea s-a schimbat. Soarele nu mai străluceşte, aerul s-a făcut mai de toamnă, dar avem noroc şi nu vedem niciun strop. Creasta este învelită în nori şi ceaţă şi mă gândesc că nu ne-ar fi fost tare comod pe vârf mai ales fără bucuria panoramei. Ne mai lălăim puţin şi facem poza de grup fără de care nu se poate termina nicio excursie.

 Este un pic cam târziu aşa că o luăm din loc. Iniţial pe drumul forestier, apoi o cotim direct spre Prăpăstiile Zărneştiului. Nu ştiu cât am fi ocolit dacă păstram drumul şi prefer să ne mişcăm mai vioi pe traseul din pădure. Traseu care, de altfel, nu este foarte lung şi nici dificil. Este mai puţin alunecos decât cel pe care am urcat şi asta datorită stratului mai mic de frunze uscate.

 Ieşim pe lângă Cotul Pisicii exact la timp, adică pe lumină. Nu ne-a luat mai mult de 2 ore cu tot cu pauze. De aici ne trebuie doar răbdare şi picioare bune. Drumul trece pe lângă Cheile Pisicii apoi intră în zona principală a prăpăstiilor.

 Nu cred că există pe undeva o listă a tuturor filmelor făcute prin aceste locuri. Dacă nu mă înşel, Mărgelatu a trecut pe aici şi nu este singurul. Zona este impresionantă.

 Drumul arată bine şi mă gândesc că în aceste condiţii nu va trece mult şi vom putea ajunge la Curmătura cu orice tip de maşină. Nu îmi doresc asta, deşi ghearele astea înfipte în munte sunt de ajutor. Exemplul cel mai banal este diferenţa între a începe un traseu în Buşteni sau de la Gura Diham. Deşi uşor, acel drum îţi mănâncă din timp cel puţin o oră şi câteodată asta poate să conteze foarte mult. Din păcate nu putem petrece pe munte atât cât ne-am dori şi încercăm să profităm cât mai mult de ce avem la dispoziţie.

 Până la Fântâna lui Botorog mai avem ceva de mers. Nu suntem foarte obosiţi, dar nici proaspeţi şi ne mişcăm mai încet. Seara apare parcă de nicăieri şi dintr-odată ne trezim în beznă. Nu e noapte s-o tai cu cuţitul şi avem nişte lanterne iar ceea ce ne ajută cel mai mult este calcarul pe care călcăm. Drumul este acoperit cu pietre albicioase care reflectă ceva din lumină şi astfel ne deplasăm fără probleme. 

 Distanţa de la maşini până la pensiune o parcurgem cât ai clipi. Ajungem, ne îmbăiem, mâncăm şi ne aşternem la vorbă. În scurt timp ne ducem rând pe rând la culcare. Nu avem program a doua zi, dar aerul curat ne-a făcut mult mai vulnerabili în faţa somnului. 

 Duminică, pentru că nu ne grăbim nicăieri, nu avem deşteptătorul setat la vreo oră. Mâncăm, ne strângem bagajele şi dăm o fugă la Plaiul Foii. Nu este foarte schimbat faţă de ultima vizită. Nu mai sunt caii, dar acum este aproape iarnă.

 Şi pentru că tot a venit vorba de iarnă, surprinzător pentru noiembrie, pe creste nu se vede zăpadă. 

Stăm pe terasă şi bem un ceai. Nu avem voie cu însoţitorii patrupezi. Câteodată este frustrant, mai ales când ştii că nu s-ar întâmpla absolut nimic dacă un câine ar intra într-o pensiune sau cabană. Îmi pare rău să o spun, dar am găsit mai multe reţineri în locaţiile mai izolate şi inferioare din punct de vedere al dotărilor sau confortului. Nu ştiu dacă este o problemă de mentalitate a oamenilor de acolo, o comoditate în gestionarea spaţiilor de cazare sau pur şi simplu de accesibilitatea locului şi de vadul pe care îl are printre turişti. Mă aşteptam ca oamenii care trăiesc pe munte să fie mai permisivi sau înţelegători. Ştiu că se poate şi altfel.

În fine, cine doreşte să-şi plimbe patrupedul o poate face, poate cu un pic de efort suplimentar însă întodeauna acesta va merita.

 Timpul zboară şi tot uitându-ne la creasta Craiului nici nu ne dăm seama că trebuie să o luăm din loc şi să ne ducem spre case. 
S-a făcut mai frig, probabil norii din ziua precedentă, care ne-au ameninţat şi ne-au deturnat din traseul spre Piatra Mică, şi-au vărsat pe undeva picăturile reci. Nu se vede nici acum zăpada, semn de o iarnă întârziată (şi pentru că povestesc toate astea în plină primăvară, pot spune că lipsa precipitaţiilor s-a simţit profund, Valea Prahovei, cu mici excepţii, traversând cel mai prost sezon de schi din ultima perioadă).

 Un noiembrie blând cu o Piatră a Craiului primitoare. 

 So sweet ! 

Caseta tehnică :

- Locație : Piatra Craiului 
- Punct de plecare : Fântâna lui Botorog 
- Acces : DJ 112G , Zărnești-Peștera, parțial asfaltat 
- Traseu : Fântâna lui Botorog - Poiana Zănoaga - Cabana - Curmătura-Prăpăstiile Zărneștilor-Fântâna lui Botorog 

- Marcaj : 

* bandă galbenă Fântâna lui Botorog - Cabana Curmătura, 

* punct galben Cabana Curmătura- Prăpăstiile Zărneștilor, * bandă albastră Prăpăstiile Zărneștilor -Fântâna lui Botorog 

- Durată : 6 ore (fără pauză de masă și de ceai) 
- Grad de dificultate : ușor 
- Altitudine minimă : aproximativ 850 m 
- Altitudine maximă : aproximativ 1.450 m 
- Diferență de nivel : 600 m 
- Lungime : 10,5 km