Povestiri despre nord - 6- Duși cu pluta spre Bistrița, trecând prin Bonțida și Nicula



După Cluj am plecat spre Bistrița, înfulecând de zor plăcinte ardelenești bune rău. Trecuse bine de miezul zilei și mai aveam ceva cale de bătut până la destinație.

Castelul Banffy, interior pe la 1940

Castelul Banffy, corpul C

Foarte aproape de Cluj, după ce treci de fosta fabrică Nokia de la Jucu, la 3 km în dreapta drumului european, este Castelul Banffy, aflat într-un proces de transformare din omida urâtă în care a fost adus de atâția ani de nepăsare în fluturele frumos ce fusese odinioară. Explicații.

Interior pe la 1940

Castelul de la Bonțida a fost construit de familia Banffy pe domeniul primit ca donație în 1387 de la Sigismund de Luxemburg. Dreptul de a ridica o cetate a fost emis în 1437, construcția finalizându-se peste aproape 100 de ani, în 1543.



Fosta bucătărie, în plan secund clădirea Miklos

Prima atestare a castelului apare într-un raport militar din 1680.

Stilul renascentist inițial este schimbat cu stilul baroc austriac în 1745 odată cu reconstrucția castelului, acesta primind o nouă formă dar și un manej, grajd, remiză și locuințe pentru servitori, precum și un parc de agrement care a ajuns să rivalizeze cu grădini botanice elaborate.



Interior pe la 1940



Fostele grajduri

Personalitatea care și-a pus covârșitor amprenta asupra domeniului a fost baronul Nicolae (Miklos) Banffy. Născut la Cluj, a intrat în politica Imperiului Austro-Ungar, ajungând în 1901 membru al Parlamentului.



Poarta principală

Cunoscut ca un susținător al artelor, în perioada 1913 - 1918 a fost directorul Teatrului de Stat al Imperiului, fiind coordonatorul ceremoniei de încoronare a lui Carol al IV-lea.

În 1921 devine ministru de externe în guvernul maghiar însă demisionează un an mai târziu și se retrage la Bonțida în 1929.

O perioadă, datorită activității în guvernul Ungariei, îi este interzis să participe la viața politică românească, fapt benefic pentru viața culturală a Clujului.

Scara principală

În timpul războiului, baronul Nicolae Banffy a inițiat o negociere între România și Ungaria pentru sprijinirea unei acțiuni comune împotriva Germaniei. Demersul său a fost ignorat de autoritățile maghiare.

Din păcate în 1944 trupele germane, după evacuarea proprietarilor și folosirea castelului ca spital militar, în timpul retragerii au jefuit și incendiat ansamblul, ca act de răzbunare. Au fost distruse în totalitate mobilierul, pinacoteca, galeria de portrete și biblioteca.



Castelul Banffy, corpul B

Perioada neagră continuă în anii '50 când aici are sediul CAP-ul comunei iar mândrețea de parc devine lemn de foc și imaș pentru vite. Deceniul următor aduce o acțiune de reabilitare a clădirii însă distrugerile masive și lipsa fondurilor fac să eșueze această tentativă.



Corpul A al castelului

Actuala restaurare a fost începută în 1999 sub tutela Ministerului Culturii din România, Oficiului pentru Protecția Patrimoniului Cultural din Ungaria și Institutul de Conservare a Clădirilor Istorice din Marea Britanie și sub înaltul patronaj al Prințului Charles. Șantierul a fost premiat de Uniunea Europeană cu premiul "Europa Nostra".



Fosta bucătărie, acum cafenea



Bucătăria

Ceea ce este de lăudat este că la Bonțida resuscitarea dă rezultate. Cu siguranță că totul se face prin mari eforturi și într-un ritm lent, dar important este că există dorința și puterea dată de fotografii ale castelului din perioada înfloritoare, un fel de îndemn "acolo trebuie să ajungem".



Castelul Banffy, corpul C

Aici s-a înființat un Centru de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului al cărui patron spiritual este Principesa Margareta, iar activitățile culturale se înghesuie : Festivalul Barock, Week-end la castel, Zilele Castelului Bonțida, Ziua Porților Deschise, concerte și prezentări de modă.

Atunci ...



... și acum

Noi am ajuns într-o zi de lucru, sărbătorită ca atare : țiglele se urcau pe acoperiș, pe lângă clădiri mișunau oameni cu diverse treburi, la cafenea aștepta înghețata și tot de aici am cumpărat pliantele informative.



Castelul Banffy, corpurile A și C



Vizita proprietății Banffy costă doar 3 lei.

Stând în mijlocul parcului scăldat de un soare blând, privind la castelul perfect reliefat pe un frumos cer albastru, am închis o clipă ochii și mi-am imaginat locul nu așa cum era odinioară ci așa cum va deveni de acum înainte : o oază de liniște, un punct de cultură, un motiv de zâmbet, un strop de fericire, un imbold de umanitate, un morman de înțelepciune.

Ca să ajungem în Bistrița am trecut prin Gherla, iar dacă am ajuns în Gherla a fost musai să ne oprim și la Nicula.

Mânăstirea Nicula, inima ortodoxiei transilvănene, este cunoscută ca așezământ monahal din 1552, școală pentru "grija sufletelor și învățătura pruncilor" din 1659 și centru de spiritualitate și cultură din 1699.

Prima biserică ridicată aici, pe locul în care s-a așezat pustnicul Nicolae în 1326, a fost o biserică maramureșeană de lemn distrusă, din păcate, în 1973 de un puternic incendiu. Aceasta a fost înlocuită cu o biserică de secol XVII, strămutată de la Năsal-Fânațe.

Începând cu 1699 mânăstirea Nicula iese din anonimat când icoana Maicii Domnului, pictată în 1681, a plâns pentru 26 de zile. Minunea icoanei a determinat înființarea primei școli de pictură pe sticlă.

Biserica de zid a fost ridicată în perioada 1875 - 1905, fiind pictată în tempera și având un iconostas unicat, în formă solară.

Nicula este locul de pelerinaj al credincioșilor din Transilvania, acesta ținându-se în fiecare an de 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Tradiția cere ca drumul spre mânăstire să fie străbătut pe jos, în rugăciuni și cântece.

Icoana, dăruită sătenilor în 1681 de către nobilul Ioan Cupșa, a avut o existență zbuciumată. A fost luată din mânăstire de către guvernatorul Transilvaniei și dusă la reședința acestuia, apoi la Cluj. În 1936 episcopul Iuliu Hossu a încredințat icoana călugărilor bazilieni, din Ordinul Sfântul Vasile cel Mare. Până în 1948 autenticitatea i-a fost contestată de episcopia ortodoxă iar după închiderea mânăstirii greco-catolice și scoaterea acestei biserici în afara legii, a urmat întemnițarea de comuniști a călugărilor și a starețului Leon Man, care a și murit în închisoare.

Icoana a fost ascunsă în zidul casei tatălui unuia din călugări până în 1964 când înainte de moarte bătrânul a refuzat să-și părăsească locuința și s-a rugat în dreptul unui perete, fapt ce l-a determinat pe starețul ortodox al mânăstirii să cerceteze locuința și să descopere icoana împreună cu alte obiecte de cult.

Apartenența la o biserică sau alta este un subiect delicat în Transilvania. Văzând lucrurile din afară și tinând cont de cronologia faptelor, într-un mod simplist, lucrurile stau cam așa. Ca toți valahii, fie ei locuitori ai Moldovei sau Țării Românești, românii de dincolo de Carpați au fost ortodocși până spre anul 1700 când, din interse prea puțin legate de credință, a apărut greco-catolicismul. Timp de generații, urmașii s-au născut sub această biserică până când a fost interzisă de comuniști. Au urmat decenii de întuneric pentru credincioși precum și confiscarea tuturor lăcașelor de cult și reconvertirea la ortodoxie. Iar după 1989 fiecare a fost liber să se roage cum vrea.

Toate astea au generat tensiuni și neînțelegeri într-un domeniu în care iubirea aproapelui, bunătatea și smerenia ar trebui să fie literă de lege.

Ca să închei cu această paranteză vreau să mai adaug două lucruri.

Primul : la Nicula se construiește (pe lângă alte clădiri cu destinație administrativă) o nouă biserică într-un veritabil stil ortodox (cea ridicată în 1905 are stilul lăcașurilor greco-catolice). Este o construcție măreață ce va arăta falnic, cocoțată în vârful dealului. Pe mine măreția mă îndeamnă să mă întreb dacă într-adevăr era nevoie de acel lucru, chiar atunci. Poate un cămin pentru orfani sau o cantină pentru săraci ar fi fost mai nimerite, însă nici Notre Dame din Paris nu a fost ridicată atunci când starea națiunii franceze era deasupra oricăror probleme.

Al doilea : atât timp cât te rogi frumos, poți să o faci în orice limbă, cu orice fel de cruce și nu văd de ce ar fi vreo problemă această diversitate. Poate că nu voi primi împărtășanie într-o biserică catolică, dar Dumnezeu îmi va auzi ruga și de acolo.

Din păcate nu pot spune prea multe despre Gherla pentru că nu am avut timp să o vizităm iar lucrurile interesante le-am aflat mai târziu, în Bistrița și nu mai puteam face cale întoarsă. Pe scurt, pentru a stârni interesul, al vostru dar și al meu, voi spune că orașul a fost construit pe la 1700 de către armenii alungați din Bistrița în timpul unei epidemii și că a fost primul oraș din România construit după un plan realizat de un arhitect. În plus, pentru a mulțumi locuitorilor care l-au ajutat în momente dificile, Împăratul Francisc I al Austriei a dăruit orașului o icoană pictată de Rubens, expusă astăzi în catedrală.

Punctul final al zilei urma să fie Bistrița, mai bine spus Sigmirul, o localitate din imediata apropiere a orașului. Căutând pe net un loc de popas pentru o noapte am găsit un camping cochet, așezat pe malul unui lac. Găsirea locației în teren a fost un pic mai dificilă, dar până la urmă ne-am descurcat.

După noaptea de vis de la motelul "Două Sălcii" din Aiud, urma să dormim într-o căsuță, la un pas de apă și stuf, într-o liniște pe care nu am mai auzit-o de mult. Locul este de fapt dedicat pescuitului și poveștilor din domeniu narate, eventual, pe terasa restaurantului.

Apariția noastră a fost într-un fel exotică, dar bine primită. O căsuță de două locuri costă 35 de lei pe noapte iar proprietarii au în vedere, ce-i drept fără grabă, amenajarea unui duș și a unei toalete situate mai aproape de spațiile de cazare. Nu am văzut servindu-se masa, dar având rezervele noastre strategice, nici nu am întrebat de această posibilitate.

Un pic de mâncare, un pic de bere, niște rațe plimbându-se pe lac și un somn bun până dimineață.

Urma Bistrița.

Povestiri despre nord - 5 - Curiozități a la Cluj : de la Asclepios la Tărtăria. Sau invers

Că lung e drumul Clujului știe oricine, dar că în zi de marți e așa aglomerat am aflat-o noi când am încercat să ne găsim un loc de parcare, e drept, în centru. Cu harta în mână pentru a nu risca să ajungem acolo unde nu ne dorim, că ni s-a mai întâmplat pe aici, am poposit în Piața Unirii unde am așteptat vreo jumătate de oră să se elibereze un loc în parcare. Turiști sau nu, toată lumea avea treabă prin centrul orașului.

În Cluj doream să vedem două lucruri și până la urmă am vizitat trei, fără să pun la socoteală și piața, amenajată foarte frumos după cum puteți vedea și în panorama de 360 de grade pe care o găsiți pe banda din stânga, sub "Deschide ochii!". Ceea ce vă îndem și pe voi.

Prima dată am intrat în Biserica Sfântul Mihail. Mulți turiști, câțiva credincioși în trecere pentru o mică rugăciune, nelipsiții oameni cu probleme ce pot fi rezolvate cu banii tăi dacă ești milostiv.

Biserica este un monument de arhitectură gotică și are 70 m lungime și 80 m înălțime, fiind lăcașul de cult cu cel mai înalt turn din România.

În 1316 Carol Robert de Anjou a acordat Clujului o serie de libertăți și beneficii, acestea determinând ridicarea unei biserici parohiale.

Aceasta a fost ridicată pe etape (1316-1390 și 1410-1487) turnul fiind construit mai târziu, între 1511 și 1543.

Inițial fuseseră proiectate două turnuri. Construcția, ridicată în stil baroc, a avut de suferit în urma unui incendiu în 1744 și a unui cutremur iar în 1763 a fost demolată.

Actualul turn cu ceas a fost ridicat în stil neogotic în perioada 1837-1860.

De-a lungul vremii biserica a servit mai multor comunități religioase : luterană, calvinistă, unitariană și romano-catolică.

Johannes Nachigall și Anton Schuchbaner restaurează biserica în stil baroc, primul fiind cel care realizează altarul cu cei trei crai de la răsărit.

În aceeași perioadă a fost realizat și amvonul.

Altarul neogotic Fecioara Maria alături de Sfântul Ștefan și Sfântul Ladislau a fost realizat în 1873 de către Lajos Back, fiind premiat la Expoziția Mondială de la Viena.

În interiorul bisericii, în dreapta intrării, a fost construită capela Schleunig, dedicată Arhanghelului Mihail.

Printre evenimentele importante petrecute aici se numără investirea principilor Transilvaniei și botezul regelui Matia Corvin, născut la Cluj.

Singurul inconvenient este faptul că totul este scris în maghiară. Dacă tot este un obiectiv turistic, e drept, după rolul de lăcaș de cult, ar fi fost bine ca un mic istoric al bisericii și câteva informații să fie afișate în engleză măcar dacă în română este mai greu.

Prima farmacie din România a fost deschisă în Sibiu în 1494, însă pasiunea pentru prafuri, pastile și alte leacuri a fost mai mare la Cluj unde funcționează un muzeu chiar în prima farmacie din oraș.

În Casa Hintz, așa cum este cunoscută după numele ultimilor proprietari, în 1573 se deschidea prima farmacie de stat din Cluj care a funcționat ca atare până în 1752 când a fost închiriată unor farmaciști particulari.

În 1766 a fost renovată și tot atunci au fost realizate picturile murale, unice în România. Acestea reprezintă arborele vieții și cornul abundenței, fără să lipsească șarpele, simbol al medicinei.

În 1863 intră în proprietatea familiei Hintz iar la naționalizarea din 1949 devine o plăcintărie comunistă.

Pasiunea față de istoria farmaciei reușește să răzbată și în 1954 o echipă coordonată de Valentin Bologa, șeful catedrei de Istorie Medicinei și Farmaciei, reușește să deschidă aici un muzeu.

Muzeu Farmaciei, casa de pe colț

Muzeul face o scurtă trecere în revistă a medicamentelor folosite din cele mai vechi timpuri până în prezent, de la praful de mumie, cornul de cerb pisat sau diverse ierburi până la tonicele cu vin roșu care fac bine femeilor știți voi când.

În cea mai mare parte muzeul este plin cu recipiente de toate mărimile, formele și culorile, unele pictate manual, altele inscripționate cu denumirile latinești ale substanțelor din ele. Mai sunt cărți de specialitate, foarte vechi, precum și alte instrumente din arsenalul specific muncii de laborator : balanțe cu greutăți minuscule, spirtiere, pahare și eprubete, nelipsitele mojar și pistil, matrițe pentru confecționarea pilulelor.

Poate că toate astea ni s-ar fi părut un pic monotone dacă nu l-am fi avut ghid pe Domnul Radu Crișan care a știut să ne capteze atenția și să ne facă să zâmbim.

Din păcate nu am putut fotografia în muzeu (când am sosit turul deja începuse și ne-am grăbit să ajungem din urmă grupul, așa că nu am stat să achităm taxa de rigoare), dar Clujul este în drumul nostru așa că vom mai avea ocazia.

Muzeul merită vizitat, este deosebit, informațiile sunt inedite iar modul de prezentare este de nota 10, așa cum am mai spus.

Motivul pentru care am vrut să vizităm Clujul a fost însă Cabinetul de Curiozități, singura expoziție ce se putea vizita în Muzeul de Istorie a Transilvaniei, aflat în reamenajare. Și iată de ce.

Obiectele expuse fac parte din categoria considerată de colecționari drept curioasă, exotică sau inedită din mai multe motive : context incert de descoperire, controverse legate de vechime și funcțiune, materiale de realizare incerte sau însemnări și reprezentări nedezlegate.

Această modă a cabinetelor de curiozități a apărut în secolul al XVI-lea și este un fenomen specific european. Au rezistat sub forma colecțiilor particulare până în secolul al XIX-lea când au început să fie donate muzeelor de specialitate, fiind în multe cazuri nucleele acestor instituții. Obiectele expuse erau dintre cele mai diverse, singurul criteriu de grupare fiind originea lor : "Naturalia" erau obiectele zoologice, botanice și geologice, "Artificialia" erau obiectele de artă create de oameni și "Scientifica" erau instrumentele de măsură a spațiului și timpului.

Denumirea de "cabinet" provine de la locul în care erau adăpostite, în general fiind vorba de dulapuri speciale cu multe sertare.

Primul cabinet de curiozități cunoscut s-a înființat la Viena în 1553.

Cabinetul din Cluj adăpostește o aplică medievală cu reprezentări alchimice, vase gutti din epoca romană, amulete egiptene și obiectele pentru care aș fi mers și pe jos până la Cluj ca  să le văd : tăblițele de la Tărtăria și obiectul metalic descoperit la Aiud, cel despre care se spune că are proveniență extraterestră.

Cele trei tăblițe au fost descoperite în 1961 în timpul unei campanii arheologice condusă de Nicolae Vlassa. Două dintre ele sunt dreptunghiulare, una rotundă și ușor bombată și toate trei sunt decorate cu diverse semne. Cea rotundă și una din cele dreptunghiulare au perforații în partea superioară.

Așezarea preistorică de la Tărtăria este situată în apropierea zonei Zlatna, bogată în aur și cupru, zonă în care au fost atestate așezări neolitice aparținând culturilor Vinca, Turdaș și Zau.

Tăblițele de la Tărtăria au fost descoperite lângă osemintele unei femei în vârstă de 55-60 de ani. Pe lângă acestea au mai fost găsite o cupă, un vas de cult, idoli antropomorfi din lut ars, figurine din alabastru, o amuletă, un altar de mici dimensiuni și o brățară. Acest inventar i-a determinat pe specialiști să presupună că femeia, Lady of Tărtăria, în ciuda afecțiunilor coloanei vertebrale și a defectului de la piciorul drept, a avut un rol special în comunitate, fiind probabil preoteasă sau șaman.

Semnele grafice de pe tăblițe sunt considerate că aparțin unei forme de scriere pre-sumeriene. Scrierea dunăreană, cum a fost denumită, este cu peste 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană iar specialiștii susțin că este primul sistem de scriere cunoscut în istorie.

Conform analizelor efectuate, tăblițele au fost realizate dintr-o pastă confecționată din argilă, nisip și var nestins, amestec folosit de obicei pentru confecționarea obiectelor utilizate în ritualuri sacre.

Funcționalitatea tăblițelor nu a fost stabilită cu exactitate. Ele pot fi amulete sau obiecte folosite în diverse ceremonii și ritualuri cu caracter magico-religios, de sacrificiu sau derulate în cadrul cultului fecundității și fertilității.

Această ultimă destinație este cea mai vehiculată deoarece tăblițele au fost găsite în mormântul preotesei și puteau face parte din recuzita magică.
[Paranteză peste timp : la sfârșitul anului 2013 The Guardian, în încercarea de a prezenta britanicilor valul de români ce urma să se abată-credeau ei-peste regat și în altă lumină decât cea barbară, a inițiat un proiect What is Romania like ? . Proiectul a strâns o mulțime de fotografii din România printre care și cea a tăblițelor de la Tărtăria pe care am prezentat-o mai sus.]

Cred că nimeni din cei care săpau în cariera de nisip de lângă Aiud, pe malul Mureșului, nu și-a imaginat că într-unul din bulgării compacți de nisip excavați în 1970 se găseau oseminte și artefacte. Predate muzeului aceste surprize s-au dovedit a fi oase fosilizate de rinocer lânos și ... un obiect metalic cu o utilizare incertă. Acesta cântărea 2,3 kg și avea o formă trapezoidală cu două brațe posterioare și două perforații circulare care comunicau între ele.

Trimis în laborator pentru analiză, obiectul metalic înregistrat în inventar sub numărul P54478 i-a uimit pe specialiști : compoziția sa conținea aluminiu în proporție de 74,17%, apoi cupru, zinc, staniu, zirconiu, plumb, cadmiu, nichel, cobalt, bismut, argint, galiu și siliciu.

Până în 1983 nu s-a emis nicio ipoteză referitoare la acest obiect, însă Florin Gheorghiță cu a sa "Enigme în Galaxie" a stârnit furtuna, afirmând că obiectul are o proveniență extraterestră și că seamănă foarte bine cu talpa unui tren de aterizare. Aceste presupuneri se bazau pe faptul că aluminiul, produs în laborator în 1825 și industrial în 1883, nu putea face parte din componența unui obiect îngropat în nisip, lângă un rinocer, cândva în epoca omului de Neanderthal. Mai mult decât atât, compoziția chimică nu este una standard, pământeană, iar oxidului de aluminiu aflat pe suprafața obiectului i-ar fi trebuit mult mai mult decât 80 de ani pentru a se forma.

Aceste supoziții au fost combătute, afirmându-se că obiectul ar face parte dintr-un excavator, o sondă de foraj sau un aparat de zbor. Da, eventual pilotat de un rinocer lânos ...

Mie îmi plac poveștile și în același timp nu cred că Pământul este buricul Universului și nici că am apărut în galaxie printr-o unică și irepetabilă coincidență. Cu siguranță cineva mai există prin jurul nostru, mai aproape sau nu sau chiar pe planeta asta, într-un univers paralel.

Până la clarificarea acestor teorii și până la apariția dovezilor pro sau contra, mulțumesc curiozității mele care m-a dus la Cluj să-mi bag nasul în cabinetul de acolo.

Pentru că ne-am odihnit în piață, nu pot să nu amintesc de statuia lui Matia Corvin (Matei cum ne place nouă să-i spunem). Ei bine, grupul statuar din fosta Piață Centrală, actualmente a Unirii, a fost dezvelit în 1902 și îi reprezintă pe Matia Corvin și pe cei patru generali ai săi. Macheta statuii a fost realizată de Janos Fadrusz și Lajos Pakey și a obținut marele premiu al Expoziției Universale de la Paris.

Consiliul legislativ orășenesc a avut inițiativa ridicării statuii iar proiectul a fost finanțat prin subscripții publice.

Statuile din bronz au fost realizate la Budapesta și aduse cu trenul, apoi cu tramvaiul cu cai.

Pentru a rămâne în memoria clujenilor, Janos Fadrusz și-a dat chipul său generalului Ștefan Bathory, al doilea din dreapta lui Matia Corvin.

Cei patru generali sunt Blasius Magyar, conducător al renumitelor trupe de mercenari "Armata Neagră", Paul Chinezu, comite de Timiș, Ștefan Szapolyai, vicerege al Ungariei și Ștefan Bathory, voievod al Transilvaniei.

           

Matia de Hunedoara (Matei în Țara Românescă sau Mateiaș în Moldova) s-a născut la Cluj, la 23 februarie 1443 și a fost al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, descendent al cneazului valah Voicu și fost ban al Severinului, voievod al transilvaniei și regent al Ungariei. Mama sa, Elisabeta Szilagyi făcea parte dintr-o familie nobiliară maghiară foarte influentă. Cu ajutorul acestor relații, în urma unor lupte pentru conducerea regatului ungar, Matia, devenit Corvin după blazonul familiei, a fost înscăunat rege al Ungariei pe care a condus-o timp de 32 de ani, domnia sa fiind una din cele mai strălucite din istorie, Ungaria cunoscând cea mai vastă întindere.

Probabil că strămoșii valahi precum și stilul de domnie nu au fost pe placul aristocrației de rang înalt care a complotat cu soția sa Beatrice, aceasta fiind cea care l-a otrăvit cu plumb pe Matia Corvin, acesta murind de saturnism la Viena, în 1490.

După o jumătate de zi petrecută în Cluj recunosc, cu plăcere, că orașul poate fi nesuferit ca trafic și indicatoare, dar generos turistic.

Vizitați-l, vorbiți despre el, cercetați-i istoria. Vă veți simți așa cum ne-am sințit și noi : mai bogați.