Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

luni, 15 august 2011

Apă, piatră, foc și aer


Pentru că Buzăul ne rămăsese restant din concediu, ne-am hotărât să-i dăm binețe Cascadei Pruncea într-o sâmbătă senină și promițătoare.



Pentru a te bucura de cea mai frumoasă cădere de apă din Munții Buzăului trebuie să ai răbdare până la Siriu. Dacă până la Buzău te plictisește puțin câmpia, când pătrunzi în vale peisajul devine mai animat. Te întâmpină serpentine, urcușuri, coborâri și multe localități, unele țesându-se de altele.



Odată ajuns în Siriu, pentru a ajunge la cascadă trebuie să faci la dreapta pe Valea Cașoca, înainte de ieșirea din localitate. Drumul este practicabil deși nu a cunoscut niciodată asfaltul. Locurile sunt frumoase și primitoare chiar și pentru popas de noapte.



Cam 5 km sunt de străbătut până la Cabana 14 Scaune, pe care o lași pe stânga și încă doi până în dreptul stâlpului cu nr 97. Pe dreapta coboară un drum forestier care traversează pe un pod apa Cașocăi, iar pe lângă piciorul podului se coboară la cascadă.



După legendă aici își avea ascunzătoarea haiducul Gheorghilaș, sărbătorit și în prezent de locuitorii din Gura Teghii.



Pruncea (sau Cascada Cașoca) este zgomotoasă, apa căzând de la o înălțime de 7 m înainte de a curge mai liniștită spre vărsarea în râul Buzău. Ușor ascunsă de drum (este situata sub nivelul acestuia) este umbrită de pereții de stâncă printre care se strecoară.



"C10H16O" este o denumire cu seriozitate și răceală științifică. "Aurul nordului" indică o comoară cunoscută și de argonauți care, în drumul lor spre lâna de aur, au ajuns pe tărâmuri bogate în "ambră", piatră cu puteri magice folosită de vrăjitori.



Chihlimbarul (căci despre el este vorba) și-a găsit loc de odihnă în Munții Buzăului, fiind exploatat oficial din secolul al XIX-lea în minele de la Colți. Prima mențiune datează din 1578 când Mihnea Vodă împreună cu soția sa, Neaga, dăruiesc bisericii din Aluniș o ușă încrustată cu chihlimbar. Rumanitul (denumirea chihlimbarului ce se găsește în România) a cunoscut apreciarea mondială în 1932 la o expoziție în Paris. Din 1927, an în care Dumitru Grigorescu preia exploatarea minelor și până în 1937 se extrag anual peste 150 kg. Odată cu moartea accidentală a proprietarului, exploatarea intră în faliment, fiind închisă definitiv în 1948. Muzeul din Colți s-a înființat în 1973, cu ajutorul locuitorilor, ca secție a muzeului de istorie din Buzău.



Pentru a-l vizita îți trebuie răbdare, puțin noroc și multă pasiune pentru aventură.
Din Pătârlagele faci dreapta (venind dinspre Buzău) ca să ajungi în Colți iar după ce traversezi calea ferată ai parte de rodeo. Mașina sare nărăvașă sub tine, te scutură, parcă dinadins intrând cu fiecare roată într-o groapă. Este și asfalt, dar a rămas puțin și exact în zonele în care nu îți este de folos.



După un timp dispare și asfaltul, iar drumul este parțial înghițit de surpările de teren.
În fine, după vreo 10 km ajungi în Colți și poți vedea în muzeu ca exponate diferite minerale, mai multe tipuri de chihlimbar, unelte folosite pentru extracția acestuia, podoabele dăruite Elenei Ceaușescu și cea mai mare bucată de chihlimbar din România care cântărește peste 1.800 g.



Dar cea mai prețioasă informație este cea legată de chiliile săpate în stâncă de la Aluniș, localitate la care ajungi "urmând drumul asfaltat" (o glumă bună a muzeografei).

Nucu și Aluniș pot fi considerate Athosul României. S-au descoperit aici peșteri cu picturi rupestre, folosite apoi de călugări, dar și numeroase chilii săpate în stâncă de către pustnici.


În Aluniș, la nr. 40, te întâmpină o poartă albastră și dincolo de ea una din cele mai vechi biserici încă în folosință.



Pe la 1270 doi ciobani, Vlad și Simion, au săpat în stâncă pentru a găsi icoana Maicii Domnului, așa cum i-a îndemnat o voce în somn. Găsind icoana, au săpat în stâncă împreună cu sătenii biserica din Aluniș, cu hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" care este și în prezent lăcașul de cult al satului.    







În jurul bisericii au fost săpate trei chilii, foarte asemănătoare prin metoda folosită și prin simbolurile, literele și semnele grafice inscripționate cu vestigiile săpate în cretă de la Basarabi, județul Constanța.




O potecă ce pleacă din fața bisericii și trece prin fața unei chilii, duce șerpuind printre stânci și rădăcini de copaci către un mic platou situat deasupra ansamblului rupestru, de unde, cocoțat ca în turla bisericii, poți cuprinde cu ochii tot satul și toată valea.







La Măgura Buzăului, timp de 16 ani, între 1970 și 1986, studenții și absolvenții Academiei de Arte din București au venit pentru a deprinde tehnica de sculptat în piatră de la cunoscuții cioplitori din Ciuta.



Cele 200 de lucrări de artă sunt risipite pe pajiștile din jurul Mânăstirii Ciolanu și sunt gestionate în prezent de Muzeul de Istorie Buzău, instituție ce a demarat un proces de restaurare. Deși zona este foarte frecventată, mai ales în week-end, iar animalele domestice pasc liniștite printre exponate, poienile nu și-au pierdut din  farmec iar tot ansamblul merită atenția unei întregi zile.



Pe fugă fiind, am năvălit pentru câteva clipe de pace în Mânăstirea Ciolanu.



Mânăstire de călugări, atestată documentar în secolul al XVI-lea, se pare ca ar fi fost ctitorită de Doamna Neaga. Numele de "Ciolanu" vine, cel mai probabil, de la oasele unor sihaștrii descoperite în poiană, loc în care își găsiseră refugiul câțiva călugări scăpați din Bizanțul ocupat de turci.



Mânăstirea are două biserici, situate la 100 m una de cealaltă : biserica veche are hramul "Sfântului Mucenic Gheorghe" iar cea noua "Sfinții Apostoli Petru și Pavel".



Mânăstirea are un muzeu în care se pot admira obiecte de cult, veșminte religioase și icoane, unele pictate de Gheorghe Tăttărescu pe la 1886.



Cu seara pe urmele noastre, ne întoarcem acasă după o excursie a elementelor : apă (Cascada Pruncea), piatră (chiliile săpate în stâncă), foc (chihlimbarul de la Colți) și aer (biserica din Aluniș și mânăstirea Ciolanu).



duminică, 31 iulie 2011

CA (în) RAI, MAN !

Duminică, pe sfârșit de iulie, am avut chef de munte. Ieșire de o zi, așa, fără obligații. Am ales un traseu de dificultate medie (liniște, cârcotașilor !) : urcare pe Jepii Mici, popas la Cabana Caraiman, o fugă pe Brâna Mare până la Monumentul Eroilor (Crucea de pe Caraiman) și coborârea pe Schiel, de la Cantonul Jepi până în Bușteni.



Apelul s-a făcut la Otopeni, în parcarea McDonalds iar echiparea la Bușteni (860 m), după doua ore.



Jepii Mici ne-au primit cu bucurie și pe noi și pe toți cei care ne-au urmat. Fiind o zi frumoasă, foarte mulți au ales ca variantă de urcare sau coborâre poteca turistică. Cel mai bun raport calitate - preț.


(fotografie Tibi Roșca)




La început prin pădure, pe scări și podețe, apoi cu mult curaj pe lângă pâraie, stânci și cascade, atârnați de lanțuri, cu ochii spre cer, atenți la nori și la vânt, îmbujorați de efort și răsfățați de soare, am ajuns la Cabana Caraiman (2.025 m altitudine). Valuri de ceață estompau peisajul, suficient de mult ca să ai senzația că ești, în sfârșit, rupt de lume.

(fotografie Tibi Roșca)
După o pauză de masă, prelungită cu o oră de odihnă în cabană, am pornit spre Cruce.




Opt negri mititei mărșăluiau voinici
Peste trei a venit ceața și-au rămas doar cinci


(fotografie Tibi Roșca)

Brâna Mare a Caraimanului este o variantă de vară, mai scurtă, pentru a ajunge la Monumentul  Eroilor. Pentru că are o porțiune mai expusă, fără a fi însă periculoasă, brâna a căpătat faima unui traseu greu și riscant. Și poate că este mai bine așa deoarece după ce treci de jumătate pășești pe tărâmul caprei negre și al florii de colț. La plural. Mult plural...

(fotografie Tibi Roșca)

Pufoase și stranii, gingașe și rezistente, florile de colț ne-au primit într-un tărâm de vis.




Când soare, când ceață, când senin până-n Azuga, într-o liniște superioară, de la cei 2.291 m altitudine, am admirat Valea Cerbului, Coștila fumegândă ca de obicei și Bușteniul.
Și așa am îndeplinit promisiunea din primăvară  (vezi aici cum a fost).



Eu  (fotografie Tibi Roșca)

Ne-am întors la cabană, ne-am întregit trupa și am plecat spre Cantonul Jepi (1.960 m), grăbiți de înserare și de câteva picături răzlețe.



Cunoștințe noi

Cantonul Jepi (Casa Schiel sau Casa Naturaliștilor) a funcționat inițial ca adăpost al fabricii de hârtie (canton forestier) fiind amenajat ulterior (cu priciuri - paturi comune) pentru primirea turiștilor din ce în ce mai numeroși.      
De reținut : cazarea se făcea gratuit.



Temperatură de cabană

Coborând pe Jepii Mari, am întâlnit resturile funicularului funcțional până în 1966. Unii stâlpi au rămas întregi, în picioare, alții au fost culcați de vreme și folosiți ca balustrade de susținere pe traseu.



Ziua se apropia de sfârșit, așa că am întins pasul și am început o coborâre veselă prin pădure, cu tot cu cântec : "Suntem ceată de voinici, cinci motani și trei pisici, noi la munte am venit, Caraimanu' am cucerit".



Cei cinci care au speriat ceața de la Cruce

Am ajuns în Bușteni la ora 9 din seară, după douăsprezece ore de hălăduială prin munți. Și tot nu ne-am săturat ...
Deci, gașcă : pregătiți-vă pentru data viitoare că altfel nici nu știți ce pierdeți !

Gașca nebună

Traseul

marți, 12 iulie 2011

Peripeții - episodul 9 : Regele norilor

Deși, cronologic vorbind, nu acesta a fost punctul final al hoinărelilor din concediu, am lăsat la sfârșit povestea Drumului Regelui.



Transalpina este șoseaua cea mai înaltă din țară. Atinge 2.145 m în Pasul Urdele și străbate Munții Parâng, de la Rânca (Județul Gorj) la Sebeș (Județul Alba).



Deși nu este o certitudine, drumul se pare că a fost construit de legiunile romane în timpul războaielor cu dacii.



Mai sigur însă, drumul a fost construit și pietruit de germani în timpul primului război mondial, fiind un punct strategic în traversarea Carpaților.
Indiferent care au fost începuturile și cine a pus piatra de temelie, în perioada interbelică drumul a fost reconstruit și inaugurat în 1935 de către regele Carol al II-lea.
După reabilitarea din timpul celui de-al doilea război mondial, Drumul Regelui a fost foarte puțin întreținut, ajungând aproape impracticabil.
În 2009 a început reabilitarea, finalizată în proporție de 98% (doar  6 km nu sunt încă asfaltați). Se mai lucrează la montarea parapeților și la montarea scurgerilor de apă de pe versanți.



Pentru traversare este recomandată parcurgerea de la sud la nord, pantele fiind mai domoale.
Pentru că noi părăseam Transilvania pentru a reintra în Regat, am optat pentru parcurgerea Transparângului (da, o altă denumire) în două etape, alegând camparea la Obârșia Lotrului.
După ce lași în urmă Sebeșul, peisajul se avântă pe verticală, valea devenind mai sălbatică iar munții din jur din ce în ce mai înalți.

Valea Frumoasei

Valea Frumoasei (altă denumire a văii Sebeșului) este împodobită cu trei lacuri de acumulare : Căpâlna, Tău-Bistra și Oașa. Pe cel din urmă l-am prins la apus, preschimbat în aramă de soarele de vară.

Lacul Oașa
Noaptea am petrecut-o la Obârșia Lotrului în camping, amortizând încă o tranșă din cort. Alternativa ar fi fost cabana, dar doar ca plan de urgență și necesitate.

Lotru

După o noapte cam rece (doar eram la peste 1.400 m), am plecat dimineața spre Rânca. De la Obârșie se poate ajunge în stațiunea Vidra (acum în paragină din câte am înțeles) și mai departe la Voineasa sau la Petroșani.



Am vazut multe locuri de campare și mulți iubitori de natură care veniseră pentru aerul cel mai puțin poluat din România, pentru liniște sau pentru rafting pe apa Lotrului.



Am tot urcat în curbe dese, una după cealaltă, cu o diferență de nivel de până la 10 m pe acul de păr, până am ajuns în Șaua Ștefanu, de unde se desprinde Strategica, un drumeag ce străbate Culmea Latoriței până spre Voineasa.

Culmea Latoriței cu Strategica

Peisajul este superb. Îmi părea rău că mergând cu mașina nu pot fotografia pas cu pas tot traseul.

Spre Pasul Urdele




Cu ochii pe gps, am oprit pentru pauza de cafea fix în punctul cu cea mai mare altitudine. 

2.145 m
  
În Pasul Urdele, bucurându-ne de joaca norilor și a soarelui care ne învăluiau pe rând, am completat lista cu "de făcut" cu Lacul Gâlcescu. Se poate intra în traseul direct din Transalpină, am notat și vom reveni cât de curând, după ce vom pune la punct toate detaliile expediției.



Coborârea spre Rânca am făcut-o într-o stare euforică (poate era de vină aerul rarefiat J ), dar nu a mai fost atât de maiestuoasă ca partea deja parcursă.



Cu uimire am văzut că salcâmul abia înflorise (cu o întârziere de cel puțin trei săptămâni față de București).
Iar dacă Rânca este binecuvântată cu sezonul de schi cel mai lung, în perioada estivală devine atracția și în același timp testul suprem pentru cicliști. Am întâlnit peste 30, toți urcau iar unii dintre ei abia mai puteau răspunde la salut. Voința bate tot ...


Rânca

Transalpină, Transparâng sau Drum al Regelui traseul merită parcurs nu doar o dată. Este mai puțin aglomerat decât Transfăgărășanul (încă), mai sălbatic și reprezintă un trofeu pentru orice iubitor al muntelui.
Ajunși printre nori, având senzația că dacă te înalți pe vârfuri atingi cerul, am respirat adânc, cu mândrie că am pășit pe drumuri care te fac rege.