Peripeții - episodul 1 : Valea Buzăului

A venit vremea poveștilor. Reveniți acasă după doua săptămâni de hoinăreli și ridicări de gard plus o nuntă oltenească, reacomodați cu orașul și cu programul de muncă, putem să savurăm în tihnă peripețiile noastre.

Vineri, 3 iunie, am plecat cu un strop întârziere către primul popas al concediului din acest an : Valea Buzăului. Am ajuns la timp pentru a admira un apus întins tot peste Lacul Siriu.

Lacul Siriu

Am găsit (mai greu) drumul de acces către Campingul Băile Siriu și am montat corturile pe malul Buzăului. A urmat o noapte liniștită, cu un cer senin și plin de stele, așa cum nu am văzut niciodată.

Cortul din dreapta, botezat Bob, la prima acțiune 

Am pornit a doua zi spre Lacul Vulturilor...

... mai întâi pe lângă apa Buzăului ...

... apoi pe lângă Cabana Valea Neagră ...

... și am început să urcăm ...

... însă marcajul ce se continua pe drumul forestier (BR = bandă roșie) a reușit să ne îndepărteze de scopul drumeției noastre și astfel vulturii au rămas pentru altă dată. Lucrurile s-au compensat, într-un fel, prin fragi, flori, șerpi și salamandre.

Crescut din stâncă



Pufoșenie



Șarpele de apă ...



... și cel de uscat



Salamandra

Mai pe seară ne-a răcorit o ploicică tocmai la timp pentru a ne lua cina. Ne-au "crescut" între timp și niște vecini, care au ținut morțiș să facă un grătar ... sub umbrelă.

Plimbarea de seară s-a rezumat la o porțiune din vechiul drum (distrus în urma ridicării barajului) și la o serie de fotografii. Modelele au pozat pe gratis.

Drumul vechi



Valea Buzăului

Eram la începutul vacanței și urma o zi dedicată istoriei. Sacrificând excursia la Cascada Pruncea (pe care o vom vedea într-un week-end, cât de curând), am hotărât ca duminică să vizităm pe îndelete Cetatea Prejmer.

Așa cum vă spuneam, priveam înainte cu speranță.

Zmeii nostri

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti ...

Luni, zi de sărbătoare, am dat o fugă în Grădina Zmeilor. Prozaic, este vorba de o rezervație geologică de 5 hectare de lângă Gâlgăul Almașului (Sălaj), în care fenomenele de eroziune și prăbușire a gresiilor au dus la formarea unui peisaj dezordonat, compus din blocuri, turnuri, stâlpi și stânci sub formă de animale.

Plimbarea în pas lejer durează cam o oră și jumătate, prima parte a traseului oferind multiple puncte de belvedere.

Călugării

Zmeul și Zmeoaica

După ce i-am privt de sus, am coborât în mijlocul lor.

În zonă circulă legende despre zmeii uriași care mutau stâncile din loc sau despre Fata Cătanei pe care blestemul mamei vitrege a prechimbat-o în stană de piatră.

Cel mai de temut este însă timpul care se arată nemilos, reducând dimensiunile măreției de odinioară.

Traseul a suferit o (re)amenajare, proiectul fiind finanțat din fonduri europene. Se pare că varianta aleasă nu a fost cea mai fericită. Ca amator și fără posibilitatea de a face comparație, mi s-a părut ca vegetația îmbracă prea mult terenul, ascunzând o parte din stâncărie.

Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, dacă doriți să vă întâlniți cu Zmeii, grădina acestora vă așteaptă, ca un tărâm nepământean în care muritorii trebuie să intre cu respect.



Sus, sus, sus la munte sus, prin aer portocaliu

Am ales ca tura de inaugurare a sezonului de vară să fie în Piatra Mare unde ai mai multe variante de trasee de o zi, însă prima opțiune rămâne întodeauna Șapte Scări. Dacă nu cunoști muntele, aici începi să-l simți,  dacă ți-a intrat deja în suflet aici începi să-l iubești și ajungi să-l respecți.

Am pornit toți cinci și jumătate pe Valea Șipoaia admirând natura trezită de primăvară.

 Mai sunt și întârziați care  sunt ciufuliți de somnul de peste iarnă.

Apele susură, soarele strălucește.

  „Eu sunt copilul munților și prin păduri m-avânt”

Domnul Guido

Trecem de cascadă

 și găsim cadrul perfect

 pentru o poză de grup.  

Pentru că nu ne grăbim și stăm să admirăm gândăcei și floricele suntem depășiți de grupuri care își continuă drumeția. Exodul către natură pare să capete proporții biblice.

Profitând de pauza de odihnă a celorlalți, reușim sa intrăm printre primii în canion. Deși afectat de viituri (revăd Șapte Scări după 4 sau 5 ani) traseul se poate parcurge în siguranță. Da, scara cea mare cu 33 de trepte tot se mișcă, dar, de la mic la mare, o străbatem fără emoții.

Îmi promit ca următoarea investiție să fie un aparat de fotografiat  mai performant care să-mi permită mai multă acțiune. Însă investiția se anunță pe termen lung.

 Ieșim din canion

 și ne continuăm traseul spre cabană.

  

Mormăitul apei printre stânci rămâne în urmă. 

Forța apei.

La primul petic de zăpadă obligatoriu poză.

  

 Reușim să ajungem la Cabana Piatra Mare (uf, lipsa asta de antrenament !) pentru pauza de masă. Eu prefer apoi odihna activă și mișun prin împrejurimi. Văd Brașovul de sus (la propriu), câteva câmpuri de rapiță (e galbenă până aici) și nu uit de Vârful Piatra Mare. Îl salut de astă dată de la depărtare, de la fereastra fostei cabane care a ars în 1991. În umă cu 21 de ani petreceam un sfârșit de săptămână excelent aici … 

Toata stima, E.K.E. Săcele, pentru contruirea cabanei actuale !

Ne pregătim de plecare, dar nu putem rata poza cu mascota. 

                                                                                                                                        

Pentru întoarcere alegem banda roșie a Drumului Familiar (care împreună cu banda galbenă care ne-a ajutat să străbatem cele Șapte Scări dă o tentă de portocaliu întregii expediții –  fără aluzii politice, așa mi s-a parut a fi ziua la culoare).

Salutăm un pui de urs … 

E nici chiar așa, era un chow-chow vesel și prietenos.

Coborâm și ajungem la mașini. După mai urmează doar drumul spre casă unde ajungem obosiți si fericiți. Sau invers.

Salut trupa veselă din care am făcut parte și, țineți minte, este doar începutul.

Traseul din Piatra Mare