Cu bicla pe Bârsa (iunie 2020)

   De ceva vreme am redescoperit bicla. “Redescoperit” este cam exagerat pentru că nu am fost niciodată mai mult decât un mare amator în domeniu. Ceea ce doream să subliniez este că știam că are două roți și că puteam să-mi țin echilibrul pe ea.

   Cu o încăpățânare caracteristică, anul trecut mi-am cumpărat un asemenea instrument, catalogat imediat ca fiind “de tortură”. Nu pentru mine, pentru ceilalți. Stiu că G a oftat (bani aruncați, o să o ștergem de praf) iar T și-a încrucișat degetele (Dumnezeule mare și sfânt, mă face complice la sinucidere).

   În fine, am băgat-o în casă apoi am și scos-o și am făcut plimbări mici. Inițial pe o străduță asfaltată necirculată, apoi 5 km pe șosea, apoi 20 km pe malul Argeșului.

Nu am devenit maestru, încă mi-e frică de mașini, cam strâng ghidonul și nu prea pot fară ambele mâini pe el. Dar am învățat să schimb vitezele, nu am căzut și, ce este cel mai important, a început să-mi placă teribil.

   Pentru că am un MTB (asta mi-am dorit) am început să caut trasee cât mai ușoare. Așa am ajuns pe Bârsa.

   Plaiul Foii este un loc de vis, cu multe promisiuni de a deveni  o stațiune la modă. Drum asfaltat este, pensiunile au început să apară, lipsește doar entertainmentul. Cu excepția drumețiilor (care în mare parte au un grad mai ridicat de dificultate) deocamdată nu prea ai ce să faci. Și da, ai bicla.

   Pentru plimbările cu bicicleta zona este foarte ofertantă, acoperind toate variantele posibile. Vrei șosea? Ai 10 km până în Zărnești. Vrei traseu de începător? Câteva Bârse iți oferă drumuri forestiere numai bune. Ești profesionist? Te poți cățăra până la Curmătura sau prin satele învecinate.

   Doar ca introducere în geografia locală, trebuie să spun că Bârsa (Mare) se formează prin înfrățirea mai multor Bârse mai mici: Bârsa Groșetului (care izvorăște de undeva de sub vârful Țagla), Bârsa Tămașului (care vine de sub refugiul Șpirlea), Bârsa lui Bucur și Bârsa Fierului care își colectează apele tot din Munții Țaga (munți care ca și Perșanii, sunt puțin cunoscuți).

   Fiind la început, am testat Bârsa Groșetului. Este un drum în mare parte de pământ, cu pantă ușoară cel puțin până la Cantonul Rudărița (care a fost și capătul călătoriei). În cei 8 km din Plaiul Foii până la canton urci cam 200 m diferență de nivel. Este o zonă ideală pentru un novice, aproape pustie, destul de lungă pentru a însemna o expediție și suficient de scurtă pentru a nu te seca de puteri. Poți înțelege ce înseamnă să urci, cum să dai la pedale, ce foi și pinioane să folosești. Iar pe caniculă, să pedalezi printre brazi este cam tot ce iți poți dori.

   Întoarcerea este minunată, prinzi viteza și gustul MTB-ului iar aproape de final ai în față creasta Pietrei Craiului, așa, ca bonus.

   Al doilea test l-am făcut în ziua următoare și a presupus pedalare până în Zărnești apoi o mică aventură până în Cheile Pisicii. Fiind sâmbătă și vreme frumoasă, a fost teribil de aglomerat: mașini ciorchine pe ambele părți ale drumului de la Botorog la barieră, cohorte de oameni în plimbare bezmetică prin Prăpăstii. Pentru aceasta porțiune trebuie să ai ceva experiență. Deși cu ochiul liber panta nu te sperie, urci totuși cam 280 m în puțin peste 3 km și asta se simte. Suprafața este pietroasă și denivelată. Iar aglomerația a fost un mare minus.

   La întoarcere trebuie să îți pui picioarele la bătaie pentru că frumusețea de coborâre de dimineață trebuie urcată acum cu tot soarele pe tine. Sunt locuri foarte bune de odihnă la confluența cu Bârsa Fierului.

   Una peste alta, drumul până la Zărnești este un bun test pentru începători, mai ales că pe jumătate din el anemica pistă de bicicletă marcată cu galben la ieșirea din Zărnești dispare și ai ocazia să te obișnuiești cu existența  autoturismelor, inclusiv cu cele conduse de șoferi mai puțin prietenoși cu ceilalți participanți în trafic.

   Fiind vorba de o evadare scurtă nu am putut testa celelalte Bârse, una din ele ocupată cu un concurs de enduro. 

   Urmează.

   Deci… nu uita că la Zărnești te dai cu bicla cât poftești.

Pe Bârsa Groșetului

Plaiul Foii-Zărnești-Cheile Pisicii

Jump, jump, jump! (februarie 2020)

   Într-o perioadă atât de sterilă în activități, când online-ul a devenit singura sferă de existență, singura posibilitate de evadare este o întoarcere în trecut și o scormonire în amintiri.

   Pentru a încheia seria săriturilor cu schiurile, despre care am povestit aici și aici, trebuie să spun câteva vorbe despre etapele Cupei Mondiale desfășurate la Râșnov în februarie.

   În cazul meu este cel mai recent eveniment sportiv la care am participat în calitate de spectator, firește. Și este și cel mai important pentru că, exceptându-l pe Ryoyu Kobayashi, toți marii săritori ai cupei mondiale au fost prezenți.

   Această disciplină este pentru mine o pasiune veche, cam de când a apărut Eurosportul în grila de programe. Am fost fanul săritorilor japonezi în perioada lor de glorie când obțineau punctaje maxime la toate competițiile, l-am admirat pe Janne Ahonen, i-am ținut pumnii lui Adam Malysz în eternul lui conflict cu Martin Schmitt, l-am aplaudat pe Sven Hannawald pentru performanța-premieră din Turneul celor Patru Trambuline (4H).

 Am fost bucuroasă când la Râșnov s-au construit trambulinele și absolut încântată când am aflat că anul 2020 va fi cel de debut al acestei trambuline în Cupa Mondială Masculină, liga mare și frumoasă a acestui sport.

   Cu o organizare foarte bună, cu atenție acordată de care FIS (Federația Internațională de Schi), cu participarea sponsorilor, etapele de la Râșnov au fost egale ca importantă (puncte și premii în bani) cu oricare altă soră mai mare.

   Astăzi nu nu voi vorbi de tehnică, punctaje și regulamente ci despre oameni, o parte din cei care au făcut acest sport mai frumos.

  Să încep cu cele două podiumuri. Pe 21 februarie au fost Karl Geiger, Stephan Layhe și Stefan Kraft, pe 22 februarie Stefan Kraft, Karl Geiger și Constantin Schmid.

  Stefan Kraft este câștigătorul Cupei Mondiale din acest sezon. A debutat în 2012, are până acum 26 de victorii de etapă, două cupe câștigate (acest an fiind o reeditare a anului 2017) și o victorie în 4H (Turnelul celor Patru Trambuline) în anul 2015. Și ca înțelegeți modestia acestui sport, câștigul obținut din premii pentru performanța din 2020 este sub 200.000 chf (mai precis 199.400 chf).

Stefan Kraft

   Karl Geiger a debutat în 2012, are 10 victorii de etapă dintre care 4 în acest sezon, anul 2020 fiind cel în care a obținut cele mai bune rezultate: locul 2 în Cupa Mondială și locul 3 în 4H.

Stephan Layhe a adunat din 2015 (anul de debut) 5 victorii de etapă în cupă, locul 6 la general obținut în acest sezon fiind cel mai bun. În 4H a obținut locul 3 anul trecut. 

Karl Geiger

  Constantin Schmid este la început de drum, 2017 fiind primul an ca senior. A adunat de atunci patru clasări de podium (inclusiv cel de la Râșnov) și în acest sezon a obținut locul 16 atât în Cupa Mondială cât și în 4H.

Constantin Schmid

  Marius Lindvik are 4 etape câștigate în Cupa Mondială, toate în acest an, adăugându-se și locul 2 în 4H. A debutat în 2015.

Marius Lindvik

    Severin Freund are 28 de etape câștigate, o Cupa Mondială adjudecată și un loc 2 în 4H în 2016. Participă la competițiile FIS-WC din 2007.

Severin Freund

   Gregor Schlirenzauer a fost preferatul spectatorilor. Schliri a fost aclamat, a zâmbit, a dat autografe și a declarat că s-a simțit minunat la Râșnov și nu a fost prima afirmație de acest fel făcută. A lăudat trambulinele, a salutat decizia de a se organiza aici o etapă de Cupă Mondială, cupă în care a debutat în 2006. De atunci a obținut 70 de victorii de etapă, s-a clasat de două ori pe primul loc la general și a câștigat consecutiv Turneul 4H de două ori (în 2012 și 2013).

Gregor Schlirenzauer

  Dawid Kubacki a câștigat 12 etape de la debutul său din 2011, patru din ele în acest an. Are și un turneu 4H câștigat.

Dawid Kubacki

  Kamil Stoch a egalat acum două sezoane performanța lui Sven Hannawald, câștigând toate cele patru etape ale 4H. În Cupa Mondială a adunat 44 de victorii de etapă și, la general, două locuri întâi. A debutat în 2005 și este dublu campion olimpic (la PyeongChang și Sochi).

Kamil Stoch

  Adam Malysz, Mustața Zburătoare, a fost la Râșnov ca membru al echipei Poloniei. De la debutul său din 1995, a obținut 39 de victorii de etapă (ultima câștigată acasă, la Zakopane, în 2011). A câștigat patru Cupe Mondiale, dintre care trei consecutive (2001-2002-2003) și doar o dată, în 2011, Turneul 4H.

Adam Malysz

  Și pentru că tot vorbim de legende, Walter Hofer, eternul director de competiție, nu a lipsit de la Râșnov, acest sezon, al 30-lea, fiind ultimul la panoul de comandă al competițiilor. În cariera sa longevivă a asistat la modernizări tehnice ce au atins echipamentul sportivilor, comunicarea, măsurarea săriturilor și, cel mai important, a introdus modificări în regulamente menite să egalizeze șansele schiorilor și să mărească satisfacția spectatorilor. 

Walter Hofer

   Sub bagheta sa a apărut convertirea în puncte a diferenței dintre porțile de start (regulamentul anterior prevedea repetarea sariturilor dacă bara de start își modifica poziția) dar și anularea efectului vântului de portanță prin corecții negative sau, după caz, pozitive. Considerat un strălucit strateg, a fost întrebat într-un interviu dacă, după pensionare, se gândește la o carieră politică. A dat un răspuns extraordinar “If I would say yes, I would not be a brilliant strategist. But I don’t have any ambitions in that direction. The sport has been the main part of my life!”.

(surse https://www.fis-ski.com/en/ski-jumping; https://www.fis-ski.com/en/ski-jumping/ski-jumping-news-multimedia/news/2018-19/walter-hofer-two-more-winters-then-it-s-over; Wikipedia)

2 Hills and one jump

Olympiaschanze (Garmisch)

     Acum că mi s-a dezmorțit penița, vin cu mini-povestea unei excursii mai vechi.
     Nu cred că era un moment mai potrivit să fac acest lucru în contextul în care la sfârșitul săptămânii Râșnovul va intra pe lista etapelor cupei mondiale de sărituri cu schiurile.

      Dar să nu anticipăm și să lăsăm magia pentru final.

   Vă împuiam capul aici cu informații din lumea săritorilor cu schiurile: lungimea trambulinei, punct de construcție, corecții pentru vânt, poziții de zbor.

Bergisel Schanze (Innsbruck)

    Pentru că sunt fan declarat al acestui sport, în vara 2018 am vizitat jumătate din Turneul celor 4 Trambuline.

   Pe foarte scurt, acest turneu a debutat în 1953, grupând într-o competiție inclusă în circuitul mondial patru din trambulinele europene, două din Austria și două din Germania: Innsbruck și Bischofshofen, Oberstdorf și Garmisch. Evenimentele au loc la sfârșitul lui decembrie-începutul lui ianuarie, Garmisch fiind etapă de an nou.

Seegrube (restaurant)

   Modul de desfășurare a concursului este unul inedit, după săritura de calificare (cea care stabilește poziția pe lista de start) schiorii evoluând în perechi (primul cu ultimul, al doilea cu penultimul șamd), sportivul cu săritura cea mai bună eliminându-l pe celălalt. Primii zece clasați în cupa mondială sunt calificați automat indiferent de prestația lor din calificări. Pentru completarea celor 30 de locuri ale manșei secunde, celor 25 de câștigători li se adaugă 5 lucky loser (cele mai bune 5 evoluții pierzătoare din prima manșă).

Bergisel Schanze (Innsbruck)

   Au trecut 50 de ani până când un săritor a reușit să câștige toate cele patru etape. Sven Hannawald, neparticipând la nicio săritură de calificare și intrând în concurs cu numărul 50, a realizat această performanță. De atunci, în această colecție de recordmen, au mai intrat Kamil Stoch (2018) și Ryoyu Kobayashi (în anul următor).

Innsbruck

   Am vizitat capitala Tirolului special pentru Bergisel Schanze. Am făcut tradiționala plimbare prin centrul orașului, de la poalele trambulinei până la Acoperișul de Aur (casă construită în 1420 ca locuință a conților suverani de Tirol), trecând și prin fața acelei fabrici de clopote care a realizat și clopotul gigant al Catedralei Mântuirii Neamului (clopot care valorează jumătate de milion de euro și cântărește 25 de tone).

Fabrica de clopote

   Revenind la trambulină, trebuie precizat că este amplasată foarte inspirat, având practic la picioare întreaga localitate și fiind un excelent punct de belvedere. Prima construcție, din lemn, a fost ridicată în 1920 (ceva asemănător a rezistat până acum niște ani și la Predeal, în spatele hotelului Cioplea). Are o mărime de 130 m, având punctul de construcție la 120. Recordul de lungime al primei competiții desfășurate aici a fost de 47,5 m. La Innsbruck au avut loc două ediții ale Jocurilor Olimpice de Iarnă (în 1964 și 1976). La prima ediție a Turneului celor 4 Trambuline, câștigătorul de la Innsbruck a fost și câștigătorul turneului.

   Actuala trambulină a fost construită în 1925 și reabilitată în 1964 și 2003, când a primit forma actuală. Stadionul aferent are o capacitate de 26.000 de locuri iar recordul trambulinei stă în picioare din 2015 când Michael Haybock a sărit 138 m.

Bergisel Schanze (Innsbruck)

   Se poate vizita contra cost,un adult plătind 10 euro. În sezonul estival (iunie-octombrie) programul de vizitare este de la 9 la 18 (în fiecare zi), în perioada noiembrie-mai programul reducându-se cu două ore (10-17, marțea închis).

Bergisel Schanze (Innsbruck)

   Pentru acces se poate folosi un ascensor înclinat care urcă până la piciorul trambulinei , apoi liftul din turn până la restaurantul Bergisel Sky, aflat la ultimul etaj.

Bergisel Schanze (Innsbruck)

   Au facilități pentru persoanele cu handicap locomotor și, din păcate, nu permit accesul câinilor în complex. Magazinul de suveniruri este lângă stația de îmbarcare în ascensorul înclinat.

   Biletele pentru 4 Hills se pun în vânzare în luna octombrie și variază între 25-41 euro pentru un pachet de două zile (calificări și competiție) și 10-35 euro pentru un singur acces (calificări sau competiție). În ziua concursului, pe baza biletelor, se poate călători gratuit cu transportul public.

   Dacă ajungeți pe trambulină va sfătuiesc ca la întoarcere să coborați pe jos. Scările aflate în piciorul trambulinei sunt cam anoste, dar așa nu o să ratați o expoziție de fotografie foarte inspirată, o adevărată istorie a evenimentelor sportive de aici.

   La 60 de km de Innsbruck, la capătul unui drum pitoresc ce șerpuiește printre munți, în Garmisch (denumire completă Garmisch-Partenkirchen, după numele celor două localități reunite) popularizarea sporturilor de iarnă și a turismului hibernal a determinat ca în 1902 să se construiască prima trambulină de sărituri cu schiurile. Tradiția competițiilor de început de an datează din 1922 când a avut loc prima competiție internațională de sărituri pe trambulina construită în 1921. Olympiaschanze a fost ridicată din lemn în 1933 (pentru Jocurile Olimpice din 1936) și a suferit modernizări în 1950,1978, 1996, în 2007 primind forma actuală. 

Olympiaschanze (Garmisch)

   După remodelarea din 1950 trambulina de la Garmisch a fost prima din lume construită pe structura din oțel.

   Forma actuală a căpătat-o în 2007, modificările fiind necesare pentru a respecta standardele impuse.

Olympiaschanze (Garmisch)

   Stadionul a fost construit inițial pentru meciurile de hochei, ajungând la o capacitate de 40.000 de locuri.

   Trambulina bavareză are o mărime de 142 m, având punctul de construcție la 125 m. Recordul oficial îl deține din 2010 Simon Ammann cu o săritură de 143,5 m, egalată în acest an de Marius Lidvik. În 1934 primul loc a fost câștigat cu 70 m.

Olympiaschanze (Garmisch)

   Este o tradiție că în prima zi a anului, Garmisch să fie gazda Turneului celor 4 Trambuline. Biletele se pun în vânzare în luna septembrie și sunt neprețuite (adică nu am găsit informații despre valoarea lor). De altfel, locurile de cazare cu prețuri decente pentru perioada competiției sunt epuizate de la sfârșitul verii, atât în Garmisch cât și în Grainau, cea mai apropiată localitate (voi reveni cu o poveste despre Grainau).

   În 1936, la Garmisch au avut loc Jocurile Olimpice de Iarnă (cele de vara având loc la Berlin, fiind o perioadă în care edițiile de vara și de iarnă aveau loc în același an). Cele opt probe au desemnat  Norvegia ca și campioană, cu 15 medalii. România a participat cu 29 de sportivi, cel mai bun loc obținut fiind la patinaj perechi (locul 13). În competiție s-au înscris 28 de țări care au concurat pentru 51 de medalii la 8 discipline.

  Complexul sportiv se poate vizita gratuit, fără acces în trambulină. Se ajunge foarte ușor de la gară (cam 15 minute de mers) având că variantă și un fel de potecă turistică (pietruită) .

   Dacă iarna te poți delecta cu domeniul de schi ce însumează 60 de km, pe timp de vară se pot face drumeții inclusiv în Cheile Partnache (cu taxă). Intrarea în chei este în imediata apropiere a stadionului olimpic.

Ce legătură au Bavaria și Tirolul cu poalele Postăvarului?

Olympiaschanze (Garmisch)

   Fac, din nou, puțină istorie. Acum 40 de ani, în 1979-1980 a avut loc primul sezon al Cupei Mondiale de Sărituri cu Schiurile. În fiecare an au loc 25-30 de competiții, câte două pe week-end, pe aceeași trambulină. Fiecare etapa are doua manșe la capătul cărora primii 30 de săritori câștigă între 100 de puncte (pentru primul loc) și 1 punct (pentru locul 30). Premiile în bani (actualizate) sunt modeste, în acest sezon ocupantul primului loc provizoriu câștigând 140.000 euro pentru 1.100 de puncte acumulate (să zicem echivalentul a 11 locuri întâi a 13.000 euro fiecare sau 130 euro pentru fiecare punct câștigat). Dar pasiunea este pasiune.

Olympiaschanze (Garmisch)

   Cu pasiune s-au construit și trambulinele de la Râșnov. Și sper că tot cu multă pasiune vor fi întâmpinați sportivii de elită ai probei în prima ediție a cupei mondiale ce va avea loc în România.

Welcome to Râșnov!

   Joi (calificări), vineri și sâmbătă, 19-21 februarie, vor avea loc două etape în Valea Cărbunării. Intrarea este liberă așa că este păcat să ratați un astfel de eveniment mai ales că meteorologii ne promit condiții perfecte. 

Comozilor le recomand TVR2 ca să vadă în direct cât de bine ne distrăm.

    So... jump, jump, jump!

(detalii găsiți pe pagina FB a Ski Râșnov sau aici )

Magic winter love (drumeție din ianuarie 2020)

Cabana Mălăiești 

   După un an de lălăială în care hălăduielile au fost cam pe sponci, am hotărât ca anul 2020 să fie altfel. Mi l-am dorit mai bogat în drumeții, mai divers și cu premiere. Dar pentru că este greu să faci ce nu ai mai făcut, am început cu ceea ce îmi place mai mult și mai mult și anume cu o drumeție la Mălăiești.

   M-am tot lăudat că Mălăieștiul este locul meu de suflet din Bucegi. Din păcate se pare că va rămâne singurul deoarece pe acest munte sunt mai multe cabane închise, într-o așteptare a nu-știu-cui și a nu-știu-ce. Din fericire, cu toată aglomerația de week-end, rămâne încă un loc minunat. Nu îl văd îngropat în comercial și nici nu cred că va avea soarta Vămii Vechi, așa cum au spus niște voci pesimiste. Trebuie doar să înnoptezi acolo și să ai răbdare ca valul turiștilor de o zi să treacă și să rămână cine trebuie.

Cabana Mălăiești

   Am plecat în drumeția de două zile sâmbătă dimineață, din Râșnov (premieră!), lăsând mașina undeva după ultima limbă de asfalt. Am aflat apoi că puteam să mai mergem motorizați vreo 2 km, dar până la urmă scopul este să faci mișcare în aer liber cât mai mult cu putință. Trebuie să recunosc că acest drum a fost mai puțin plăcut la întoarcere pentru că a trebuit să ne strecurăm printre mașinile celor mai puțin vrednici decât noi. Ieși de pe drum, oprește-te, inspiră poluare, chestii de acest gen, cam deranjante.

Cabana Mălăiești

   Valea Ghimbavului, în partea ei superioară, este formată dintr-o mulțime de văi ca niște capilare ce coboară din Bucegi. Lăsăm pe dreapta Velicanu și Țigănești și continuăm pe drumul forestier. După puțin timp (și după o zonă de exploatare forestieră) Glăjeria se duce liniștită pe stânga spre potecile ce urcă la Diham. O vom folosi la întoarcere pentru a schimba puțin traseul. Noi continuăm pe Valea Mălăiești până la capătul civilizației și începutul potecii de picior. Început care este promițător: un podeț, un pârâu și o pantă lină de încălzire.

Intrarea în traseu

   Deși traseul din Râșnov este un clasic pentru Mălăiești, recunosc că niciodată nu am urcat pe această variantă. Fără a avea vreo explicație. Mălăieștiul perfect pentru mine înseamnă Take Ionescu, ieșit acum din calcule pe motiv de iarnă.

   Ca să fac o paranteză, iarna aceasta nu prea este iarnă, cel puțin deocamdată. Nu cred că am văzut mai puțină zăpadă pe munte.

   Ok, poteca prietenoasă ne duce repede până la intersecția de trasee (cruce albastră urcând din stânga, din Glăjerie). De aici începem să ne agităm puțin, urmând banda albastră. Panta este mai accentuată, dar este aceeași pantă pe care ar fi trebuit să o urcăm și dacă veneam din Diham. Gâfâiala ține până la Surpătură (eu îi spuneam Belvedere). 

La Surpătură

  De aici începe frumusețea traversărilor de poieni ce alternează cu poteca îngustă și cu câteva urcușuri. 

Zăpada este puțin înghețată, grupurile au început deja să coboare (deh, mai harnici): drumeți mari și mici, căței, o cohortă de Oxigen.  

   Urcăm morena frontală a văii și cabana ne apare în față. Este soare și un aer plăcut.

   Ultima mea ascensiune de iarnă la Mălăiești a fost într-o altă eră. Acum o viață în urmă, petreceam aici un Crăciun minunat. Îmi aduc aminte că am experimentat spălatul pe dinți cu zăpadă și bulgăritul până la epuizare. Și tot atunci mi-am zdrăngănit genunchiul drept, izbindu-l de o piatră, începând prietenia cu genunchiera.

Padina Crucii

   Lăsând amintirile de acum 25 de ani la o parte, ne odihnim puțin și pornim într-o altă premieră (!). De fapt sunt două(!!). Urcăm Padina Crucii în condiții de iarnă (modestă, ce-i drept) și ne întoarcem la frontală. Încercarea cu Padina o mai făcusem, tot în timpuri imemoriale, dar stratul de zăpadă era mult mai consistent și am renunțat la aventură. 

   Povestea cu frontala a fost consecința unei speranțe. Am sperat că va fi senin și că de lângă cruce vom putea avea o priveliște de vis. Nu a fost să fie, dar am reușit să ajungem acolo și să petrecem clipe frumoase împreună. 

   Și, cel mai important, am reușit să ne întoarcem în siguranță la cabană deși, recunosc, mi-ar fi fost de mare folos încă 10 cm de picioare. 

   Probabil că atunci când ești cu sufletul frumos și plin ți se întâmplă lucruri magice. Că toate apar cu un motiv și că lumea este a naibii de mică, știam. Dar că rotițele se învârtesc, suprapunându-se peste un sfert de secol, că doi oameni care nu s-au mai văzut de atunci pot ajunge acum în același timp și în același loc … este epic. Îi mulțumesc tovarășului de potecă de atunci pentru că m-a recunoscut (shame on me că nu am fost în stare de același lucru).   

Valea Mălăiești

   Magia a fost deplină la Mălăiești. A fost o seară clasică pe munte. De pe la ora 8 seara a început cântarea. Melodii și versuri pe care nu credeam că le mai am prin sertărașele creierului, au ieșit la iveală. 

   S-a cântat mult și am cântat toți. Am cântat până la miezul nopții când doar planurile făcute pentru ziua următoare ne-au trimis la culcare.

   Dacă sâmbătă a fost cocoț pe Padină, duminică am făcut o plimbare spre hornuri. 

Hornurile (cel Mare in dreapta, cu traseul de iarnă)

   

   Nu am urcat decât primul prag pe o vreme ideală pentru creastă. Zăpadă destul de puțină, bună pentru mers, soare cât toată valea și oameni frumoși lângă. Vraja a ținut cam o oră apoi am revenit cu picioarele pe pământul potecii care ne ducea acasă.

 

Postăvaru

       

   

     

     Am început anul cu o erupție de energie pozitivă, cu emoție și cu bucurie, cu recunoștință și împlinire și cu o poveste bună de spus seara la cabană, între două cântece.

    Dacă anul acesta se vrea a fi într-un fel, atunci va fi  💥  MAGIE  💥

(nu ratați filmulețul de mai jos, este o istorie a drumețiilor mele la Mălăiești)