Bai de toamnă

Un pic de Bucegi

Anul acesta nu prea mi-a ieşit ce am vrut. Îmi făcusem planuri multe, câte unul pentru fiecare lună, însă nu a fost să fie.

Salamandră la plimbare

Cu toate acestea nu se putea să ratez o toamnă la munte,  mă mulţumeam şi cu o ieşire de o zi.

Unde să mergem ? Ce să urcăm ?

Bigăluna Sara

Condiţionaţi de vreme, timp şi cu bigăluna Sara în bagaj, aria s-a restrâns treptat până când din toată oferta montană au rămas Munţii Baiului.

Baiul Mic (stânga) şi Baiul Mare (dreapta) cu şaua între ei

De ce Bai ? Păi nu fusesem pe acolo niciodată (ah, premierele astea !), nu sunt prea înalţi să ne riscăm cu zăpadă, poţi face un traseu în circuit şi norocoşilor le oferă o privelişte de vis.

(foto Ema&Tibi)

După gândeli şi răzgândeli, am hotărât să urcăm din Buşteni pe culmea Zamora până în şaua Băiuţului, de aici să ne continuăm traseul de creastă pe lângă vârfurile Băiuţul, Cazacu şi Urechea şi să coborâm pe Culmea Urechea apoi pe Sorica până în Azuga de unde să luăm trenul până la maşinile lăsate în linişte lângă Castelul Cantacuzino.

Am plecat din Bucureşti două maşini mici pe dinafară (Fiat şi Matiz), dar mari pe dinăuntru, patru bipezi şi un patruped, 12 picioare dornice de munţomaneală. Fără grabă, în două ore şi jumătate eram în Buşteni, gata echipaţi de plimbare. 

Gaşca la final de traseu

Traseul începe imediat după Castelul Cantacuzino, prima stradă la stânga. “Stradă” mai este doar pentru câţiva metri, apoi devine un drum forestier prietenos care, după ce lasă ultimele case ale Buşteniului, trece pe lângă parcul de aventură (unde erau deja amatori de cocoţ în copaci) şi urcă în curbe lejere şi pante line pe Culmea Zamora. De unde denumirea de Zamora v-am spus aici.

Nu cred că există aer mai cald (nu mă refer la grade) decât cel de toamnă călduţă, cu un pic de soare, atât cât să strângi puţin din ochi când te uiţi la fruzele copacilor. 

Galben şi roşu cât cuprinde, pe sus şi pe jos, frunze scuturate sau încă agăţându-se de crengi, aer curăţat de uşoara ninsoare din ajun şi câtă linişte.

Drumul este superb.  Curge atât de lin prin pădure încât cred că iarna poate fi traseul perfect al unei plimbări cu sania trasă de cai fornăitori, robuşti şi sprinteni în acelaşi timp. 

Nu ştiu cum a fi fost în vremea Nababului, dar pentru o clipă am închis ochii şi mi-am imaginat că am chemat la scară sania, m-am urcat în ea şi m-am învelit în blănuri şi nu m-am mai oprit decât sus la stână, să beau un ceai cald.

Am întâlnit localnici ieşiţi la cules de ciuperci (am găsit şi noi destulă creasta cocoşului) sau la lemne, o mână de turişti aflaţi ca şi noi într-o plimbare de duminică.

Până la stâne am făcut cam două ore. Ei bine, de aici am început să iubesc Baiul.

Vârful Băiuţul

În primul rând ne-a arătat că nu este chiar orişicine. Dacă până aici am mers pe drum forestier, l-am abandonat pentru potecă turistică şi am început să gâfâim uşor pe urcare. Uite că Baiul este chiar munte, chiar dacă nu ajunge la 1.900 m.  

Caraiman şi Coştila

Traseul nostru marcat cu cruce roşie este interzis iarna şi abia ajunsă aici am realizat cât de expuse sunt coamele Baiului la vânt şi ce se poate întâmpla pe o ninsoare abundentă şi nărăvaşa.

Urcând, aveam în dreapta Baiul Mic, Şaua Baiului şi Baiul Mare care, în ciuda celor doar 1.895 m, părea greu de atins.

Munţii Baiului

Însă minunea cea mai mare a acestor munţi, care, apropo, cred că primăvara sunt pur şi simplu fermecaţi de verdeaţă şi flori, este priveliştea superbă pe care ţi-o oferă. 

Caraiman, Coştila, Morarul

Într-o zi senină sau într-una fermecată, aşa cum am prins noi, cu puţini nori care creează atmosferă, Bucegii de peste Valea Prahovei sunt tot ce îţi doreşti pe acest pământ.

Caraimanul şi Coştila în prim plan

Am văzut în toată splendoarea lui abruptul prahovean aşa cum speram să o pot face atunci când am ales Munţii Baiului. 

Singura descriere pe care o pot face este : mergeţi acolo şi o să vedeţi.

Postăvarul în stânga (plan îndepărtat) în faţa lui Clăbucet Plecare, şaua în care se află Cabana Gârbova şi Vârful Clăbucetul Taurului. În dreapta Piatra Mare (plan îndepărtat), în faţă Vârful Susai

Am făcut pauză de masă înainte de atacul final al coamei, într-o mică şa ferită de vânt.  Uşor zgribuliţi ne-am ridicat, am admirat şi am plecat mai departe.

Claia Mare în nori

Ne-am intersectat cu vreo 4-5 grupuri compuse din 2, 3 sau 5 persoane care coborau spre Buşteni. 

Încă un pic şi zbor !

Nu ştiu dacă veneau din Azuga, Sinaia sau de pe Valea Doftanei pentru că nu m-am gândit să-i întreb şi o parte din vină o are Sara care, fiind foarte prietenoasă, nu a ratat nicio mângâiere. 

Iubire mare (foto Ema&Tibi)

Am ţinut-o cu greu să nu plece cu beţele oamenilor (slăbiciunea ei, să care lemne) şi doar beţele noastre de trekking au reuşit să o păcălească puţin.

Am ajuns în dreptul Vârfului Baiuţul pe un vânt subţire. 

Pe acolo vom coborî

Frumuseţe cât vezi cu ochii, însă nu apreciată de toată lumea. 

Pentru că drumul forestier de pe Zamora se continuă până în şa şi de acolo pe creastă, cineva, turist cu maşină de teren venit cu fiţe din Suceava, a făcut o plimbare până la releul de pe Sorica, la întoarcere oprind din loc în loc pentru fotografii. 

Mi-am dat seama cât rău ar face acel Trans-Bai de care se tot vorbeşte. Poate ciobanii şi-ar comercializa mai uşor brânza, poate că distanţa şi timpul dintre Valea Prahovei şi Valea Doftanei s-ar scurta considerabil, poate că numărul de vizitatori ar fi mai mare, dar câtă pierdere, ce risipă, ce distrugere, ce mizerie ar aduce această modernizare.

Victorieee !

Şi că să închei discuţia despre drum într-un mod plăcut : un traseu mai bun pentru biciclete nu cred că există în toată Prahova.

Culmea Urechea (stânga), Culmea Petru-Orjogoaia (dreapta)

Culmea Sorica cu Postăvaru în spate

După ce am lăsat Băiuţul în urmă, mergând cu ochii la Bucegi, am ajuns la intersecţia traseelor marcate ambele cu cruce roşie, unul din ele coborând Culmea Petru-Orjogoaia spre Trăisteni (Valea Doftanei, traseu lung, de încă 3-4 ore), celălalt ţinând drumul forestier până la telegondola de pe Sorica (aproximativ 1 oră).

Culmea Petru-Orjogoaia (în spate Munţii Neamţului)

Valea Prislop

Spre nord-est se ridică Munţii Neamţului, pe care i-am admirat atât de la Susai, un pic mai semeţi decât Baiului (Vârful Neamţu are 1.923 m). 

Munţii Neamţului

În spatele lor, ştiam de pe hartă, sunt Grohotişului şi apoi Ciucaşul şi mai apoi Munţii Tătaru pe care vreau să-i vizitez anul viitor.

Până la Sorica a fost pur şi simplu plimbare de plăcere, răsplătită cu câteva afine rămase ascunse prin crenguţe. 

Eu şi puia mea

Familia completă (foto Ema&Tibi)

Cu Bucegii mereu aproape, mai să-i atingi cu mâna, cu soarele strălucind, nici nu am realizat când am ajuns la telegondolă. Era deja ora 16 şi ne pregăteam să coborâm spre Azuga.

Valea Fetei

Coborârea pe Culmea Urechea este marcată cu triunghi albastru şi pleacă spre vest de la staţia telegondolei, având o mică bucată traseu comun cu pârtia de schi, varianta Sorica, până în momentul în care aceasta coteşte la dreapta pentru a coborâ în Valea Azugii. 

Apoi marcajul lipseşte pe o porţiune, însă, pentru coborâre, trebuie menţinută direcţia vest (înainte) până într-o mică poieniţă aflată în stânga piscului spre Valea Prahovei. Se străbate poieniţa şi se coteşte la dreapta pe o potecă clară, spre un stejar (cred) zdravăn care are pe el triunghiul ce ne arată că suntem pe direcţia cea bună.

Coborâm, coborâm (foto Ema&Tibi)

De aici am coborât prin pădure destul de încet din cauza frunzelor căzute şi a rădăcinilor umede ascunse sub ele. Poteca este clară, bine marcată şi un pic mai jos capătă aspect de drum forestier nefolosit. Începe să se audă DN-ul însă nu vă faceţi iluzii că sunteţi foarte aproape. 

Miros triunhi albastru în faţă ! (foto Ema&Tibi)

Traseul se înfăşoară pe Culmea Sorica iar coborârea poate dura mai mult de o oră.

Ce de muşchi ! (foto Ema&Tibi)

Cum trenul nostru salvator care trebuia să ne ducă din Azuga în Buşteni pentru a nu străbate pe jos cei 4 km, pleca la 17.40 şi pentru că eram în întârziere, am lăsat trupa în urmă şi am coborât în fugă ultima parte a traseului, continuând goana până la gară, unde am ajuns fix la 17.38. Am beneficiat de încă 5 minute de întârziere având astfel posibilitatea să-mi trag sufletul şi m-am suit, fără bilet, prima oară în ultimii douăzeci de ani, în trenul regio (personalul de altădată). M-am oprit la uşă, mergeam doar până la prima şi am avut parte de încă o surpriză plăcută. În vagon se afla un grup coborât şi el de pe munte (am aflat apoi că fuseseră în Piatra Mare) şi am fost invitată să mă alătur, oferindu-mi loc în mijlocul lor. 

Piatra Mare

Le-am explicat că nu îi pot însoţi decât până la Buşteni, le-am povestit pe unde am fost, ce am făcut, cât de mare este grupul nostru şi de ce am preferat să ne folosim maşinile ca mijloc de deplasare. Am simţit acea caldă tovărăşie a celor care ştiu ce înseamnă un traseu montan, care se au ca fraţii chiar dacă nu se cunoşteau până acum 3 secunde, care pun mâna să te spijine şi te ridică atunci când este cazul, în ochii cărora poţi să te uiţi regăsindu-te pe tine şi a căror privire nu lunecă niciodată în jos, ci doar sus spre creste. Încă mai existăm, e bine…

Un pic de Postăvaru în fundal

Mi-am luat la revedere de la fraţii mei de munţi, am coborât în Buşteni şi în zece minute (cu tot cu schimbat încălţămintea, scos parazăpezile, aşezat bagaj în portbagaj, băut o gură de suc şi dat două telefoane) porneam cu Pepito spre Azuga pentru recuperarea găştii.

O zi frumoasă (foto Ema&Tibi)

I-am recuperat pe toţi patru (Ema, Tibi, Gabi şi, evident, Sara) şi ne-am întors lângă Castelul Cantacuzino unde ne-am despărţit, noi plecând spre casă prin aglomeraţia specifică serii de duminică, Ema şi Tibi făcând un mic popas pentru un ceai cald în Poiana Ţapului.

Sunt ghiduşă, ştiu drumul cel bun

Aşa că, după o zi reuşită şi trasee noi străbătute, pot spune că am încheiat sezonul de toamnă pe plus, recuperând din rateurile de peste an. 

Aştept acum să dea un pic de zăpadă că să schimbăm nuanţele şi o pornim iar la drum căci, da, îmi e dor de munte.

Harta traseului